cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.

iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.

nu ştiam nimic despre aceşti poeţi virtuali. fireşte, dacă m-ar fi întrebat cineva ce cred despre o comunitate virtuală interesată de poezie aş fi răspuns că da, este posibil să existe. dar eu pur şi simplu nu mă gîndeam atunci la acest lucru. de vreo zece ani încuiasem poemele mele în sertar fiind atras de uneltele tot mai sofisticate din lumea graficii digitale.

poate era o altă femeie de care mă îndrăgostisem dar nu poţi uita pe fata căreia în generală i-ai pus piedică sau scaieţi în păr motivînd că aceasta e o formă de manifestare a iubirii( şi culmea, crezînd că şi ei îi place); pe fata din liceu sau din facultate încă neîmplinită/capricioasă, cu atitudine (încă) de ingenuitate şi candoare.

aşadar am căutat pe internet. mai era vremea (romantică?!) a conectărilor prin dial-up vremea cînd „configuration telephony drivers and dialing properties” îţi scotea peri albi la fel de albi ca şi nopţile pierdute pentru a prinde tarife rezonabile. m-am înscris pe un site. mă simţeam stingher. primul virtual cu care am dialogat a fost Gabriela Petrache de la Iaşi. o salut şi aici şi îi mulţumesc pentru tot. trăgeam cu ochiul constant – în tăcere, nu ne ştiam - pe paginile unor autori: Dan Tristian, Virgil Titarenco, Alina Manole şi încă... femeia asta mă “enerva”, avea la stele de parcă se vărsase toată Calea Lactee în palma ei. peste un an/doi am scris –fiind în trenul Tg-Jiu-Bucureşti, în compartiment cu două măicuţe care ascultau nu ştiu ce slujbă pe laptop -“toamna la tg-jiu”. Gabriela îmi spune – uite ce zice Alina, cine e omul acesta îl vreau la Virtualia. eh! mai tîrziu –cînd ne-am cunoscut, tot virtual fireşte pentru că nu am fost la Iaşi încă -am învăţat că dacă Manole vrea e bine să nu te opui contra cum zice Vică. pînă la urmă poţi să o duci de nas dacă îi promiţi că găseşti un adăpost pentru pisici.

miercuri 5 octombrie 2011
coperta volumului Virtualia este deja postată pe Hermeneia. am făcut ca de fiecare dată mai multe variante (şase) deşi am promis că nu mai procedez aşa. toate îmi plac spune. hm! nu era mai bine dacă nu aveai de unde alege? tu care zici? asta spun. da zice... ba nu, asta! anul acesta ne-am înţeles din prima, v5. v5 să fie.

am terminat şi afişul. de fapt grafica şi gestionarea spaţiului pentru invitaţi şi partenerii media. dar nu am textul/datele. îmi iau măsuri de siguranţă –Alina e omul care trage pe ultima sută, mie îmi place să finalizez lucrarea cu cîteva zile înainte de termen pentru a avea timp să mă uit atent la detalii. pun ca rezervă, pe layere, variante de manşetă pentru text. nu ştiu cît de lungi vor fi numele, lucrez orbeşte. mă gîndesc, dacă e un invitat – marele tren care trece peste dealuri peste văi? şi nu ai vrea să te cheme – uuuu! simplu. aşa salvez imaginea din centru.

sun. mama virtualia ai textul? nţ! ce aştepţi? vrei să pui afişul în decembrie? nu’ş ce să fac zice. nu dau de cutare, stai oleacă … nu e azi domnul doctor…aşa, chiar, spune şi tu ce să fac? ai vorbit cu cei de la descîntec.ro întreb.vin? da, vin. sau nu ştiu, poate nu mai vin. auzi hai că te sun eu mai pe seară trebuie să merg la spital.

vineri 7 octombrie 2011
mă învîrt pe lîngă afiş ca pisoiul Almei în jurul cozii. nu am încă niciun text. pe la ora 10 sună telefonul. nu e Alina. e Mihai. a scris ceva despre personalitate. vrea şi ăsta afiş pentru promovarea cărţii. ştiţi m-am gîndit să trecem acolo şi trei întrebări exitenţiale, cum/cînd/cît? aha! şi ce e atît de existenţial? chiar, nu vrei să adaugi şi pe ce? a, nu. ne limităm doar la cele trei întrebări pentru că ele sînt esenţiale pentru un portret personologic şi transmit privitorului eliberarea din haosul cotidian. hai lasă-mă! nu vrei tu sa punem pe afiş o femeie goală să vezi cîţi trecători se opresc să-l admire? nu nu că eu contez şi pe segmentul feminin pentru promovarea cărţii. doamne măiculiţă!

ora 19. sună Alina. ce mă mamă ce, ce e cu tine şi cu viaţa ta? poftim? zic în telefon. (alta cu întrebări existenţiale). aaa, nu cu tine vorbesc. se aude un cîine lătrînd. vorbesc cu căţelul. ce e mă căţel hai să-ţi dau ceva! stai aşa că pe ăsta săracu’ îl ştiu de zece ani e bătrîn şi tremură, vai ce frig e spune şi tu! băi dar nu mai pot de frig şi nici nu am avut timp să mănînc azi, ia căţel aşa mamă! căţel căţel căţel ... nu am numele invitaţilor să ştii. eu chiar nu’ş ce să fac. şi mai trebuie să selectez şi poeziile pentru volum. cred că sînt 150 de pagini. cît ai lăsat cotorul la carte? opt, spun. nu e mare? nu , dacă e, să facă un crop la tipografie. mă suni şi vorbesc eu cu ei. căţel stai cuminte! bine atunci mai spune. niciun bine femeie. mai e o săptămînă. eu trec pe descîntec.ro la invitaţi, partenerii media şi gata. cum crezi tu, hai că nu mai pot de frig. ştii cum sînt?

sîmbătă 8 octombrie 2011
îi sun pe descînteci. venţi la Iaşi? venim. care e genul muzical, folk? da folk.salut.salut.

trimit afişul prin mail. imediat vine reacţia. aproape vehement. a nu, nu vreau pe cutare la partea superioară. stai că vorbim la telefon. aşa, uite, rămîne doar D.I.Grumăzescu. alo, femeie! nu ţi-am spus eu ieri cum fac? da, dar eu nu am înţeles aşa. păi dacă vorbeşti cu căţeii! rîde. ce mare lucru zice, ştergi. închid ca să nu zic ceva rău de Iaşi de căţei pisici şi pelerini.

sună ea iar, nu răspund. încă nu sînt calm. am mai făcut aşa în urmă cu trei ani. o femeie a zis că e ceartă de îndrăgostiţi. ca să vezi! insistă. răspund. mă lansez - crezi că iei layerele aşa şi le muţi cum vrei tu? uite mai spun, mergi tu chiar acum la sf. Parascheva acolo la voi şi roagă-te să nu vin la Iaşi că te strîng de gît. bine am înţeles zice. şi acum ce strigi la mine! ride iar. rîd e vers…

fac modificările. Alina scrie textul pentru Hermeneia, eu scalez imaginea de la 300dpi la o rezoluţie mai mică dar totuşi decentă. gata.

12 octombrie 2011
seara tirziu. mama Virtualia mă sună de la tipografie, uite domnul de aici spune că în dreapta coperta intră cu trei mm în zona de tăiere. vorbeşte tu cu el. vorbesc cu domnul. bună seara bună seara. puteţi să reduceţi de la 148 la 145mm? pot. sau mai bine îmi trimiteţi fişierul. nu, modidific eu. fişierul are zeci de straturi şi nu ştiu dacă domnul lucrează în photoshop. îi spun Alinei, atenţie la culori, iar a importat o imagine raster într-o aplicaţie vectorială corel draw şi e posibil să afecteze tonalitatea. bine, e noapte deja hai că plec acasa vorbim mine şi vedem cum iese, sînt obosită. o cred.

13 octombrie 2011
6:00
am un mesaj de la Alina: dorm 20 de minute apoi plec la facultate. am lucrat toată noaptea la volum. poate îţi trimit fişierul să vezi dacă mai sînt greşeli. vorbim.

9:30-10:00
cumpăr fructe. Alina la telefon: sînt la tipografie, vorbeşte cu domnul de aici. domnul e alt domn nu cel din seara trecută. zice – e o dungă portocalie nu ştiu pe unde să tai. număraţi cuvintele din propoziţia anterioară. sînt zece. cît a rostit el zece cuvinte pămîntul a făcut o rotaţie completă în jurul soarelui, pelerinii au mîncat şaptezecidemii de sarmale la Iaşi, iar un oltean adică eu a adormit lîngă tarabă. hai domnule ce faci cumperi sau îţi arde de poezii la telefon? oameni în toată firea şi vă ţineţi de fleacuri. la muncă! lasă-l dragă nu vezi că face pe artistul? au dreptate.
am lămurit cu domnul. Alina îmi citeşte poezii dintr-un volum găsit prin tipografie. rîde. vai ce prostii! ai dormit? nu. şi? şi...sînt obosită dar e bine. te aştept la Iaşi? mă primeşti? te pun cu Belizan în cameră. rîdem. să faci poze.

“nu am vreo poză, port cu mine toate pozele,
și câinele cu pălărie de clown la gât și pisica împrăștiată pe nopțile mele și

eu râd
râd e vers, îi zic lui
vă zic și vouă: râd e vers”
(Alina Manole)