coliba mea de corali

imaginea utilizatorului Madalina Cauneac

Îmi scufund gândurile într-un strop de cafea vărsat pe covor
În mine s-au sfărâmat mii de scoici se aude marea
Bagajele la ușă sunt aproape gata să îmi dau drumul
Pe o sfoară care duce în sus
Îmi spui să am încredere ca și cum Te-aș fi văzut vreodată
Dar nu-ți spun nu ochii mei plâng nisip
Mă ademenești cu arome de croissante cu ciocolată și caramel
Într-o zi voi învăța portugheza și îmi voi construi o colibă lângă ocean
Mă voi înconjura de cutii de papuci în care îmi voi așeza cu grijă
Rămășițe de amintiri și căluții de mare

Aș strânge la piept durerea cu care vezi lumea
Doar tu și eu copil ale cărui degete tăiate nu mai vor să se vindece
Am să îmi vopsesc unghiile în galben și am să-i găsesc pe aceia răpiți
Ca să li se șteargă numele
Acasă e atât de departe pe o insulă de corali
Dar coliba mea e încăpătoare iar viața prinde contur sub pacea ei

Comentarii

Da

Între ironie şi nostalgie, aşa cum am mai spus-o şi altă dată, există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer.

Dacă se priveşte cu atenţie cam ce se postează, îndeosebi ca „poezie”, pe aici, dar şi pe alte site-uri, precum şi ce se publică, se poate observa cum nostalgia începe să detroneze ironia (care, începând cu romantismul şi trecând în PoMo – fiecare cu specificul său – a făcut carieră). S-a început, mai întâi, să se vorbească de părinţi (îndeosebi mame), bunici, străbunici, etc., care populează spaţiul unei copilării mirific-idealizate (un fel de „cult” al strămoşilor); ca să se ajungă, treptat, pur şi simplu, la o puritate şi nevinovăţie a copilăriei şi, de aici, la mitografia poveştilor (frumoasă, cea bântuită de tot soiul de fantasme, mai mult sau mai puţin înfricoşătoare fiind evitată); ca încet, încet, să se ajungă la divinitate. Astfel, pentru că a venit vorba, se poate vedea ultima inflaţie de „psalmi” (nu o spun totuşi în sens peiorativ) chiar pe Hermenia. Sub acest imperiu se înscrie şi textul de faţă. Se poate scrie poezie de această factură? Ba bine că nu atâta timp cât nu apare rutina şi deci plictiseala suprasaturaţiei. În acest sens, referindu-ă tot la H., pot fi identificate câteva texte de referinţă. Printre ele, unul recent al Maricicăi Frumosu, dar şi altele. Şi, în comparaţie cu ele, poate fi judecat şi textul de faţă care are, cert, valenţe poetice în care sugestia funcţionează nestingherit, nefiind simulată printr-o scriitură la „rece”, voit controlată.

Interesantă mai apare şi o altă tendinţa: cea a unei, să-i zic, „nostalgii ironice”. E vorba de o ironie afectiv benefică (spre deosebire de cea PoMo, cu tente puternice de maliţiozitate şi chiar de sarcasm). Ilustrată, după umila mea părere, de un Dorin Cozan. Care, însă, mai posedă şi alte valenţe, cum ar fi o „reinterpretare” a miturilor, dar şi altele care-sporesc sugestia. Dar despre asta cu altă ocazie.

Îi mulţumesc autoarei care mi-a prilejuit aşternerea acestor gânduri

Mereu mi-a fost foarte greu

Mereu mi-a fost foarte greu sa formulez raspunsuri de multumire, nici cazul de fata nu este diferit. Nu pot spune decat ca ma bucur sincer mai ales de faptul ca poemul meu va starnit astfel de ganduri si apoi pentru semn.