Copilaşul nostru aleargă pe plaja cea demult pustie, încercând să urmărească, cu mânuţele lui dolofane, făgaşul sărat al undelor marine, în timp ce, dragul de el, cu picioruşele lui bucălate, boncăluieşte, de minunăţie, în apa mică de la ţărm. În fapt, este o dimineaţă tânără lui Yuè-Juillet cel de apă de trandafir, care tocmai a fost plămădit, ca picioarele Afroditei, din spumele jucăuşe ale undei. Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultima vreme cu pescăruşii. Sunt din ce în ce mai gălăgioşi. Îmi pun şalul pe umeri, şi mă grăbesc să ajung ca să îl cuprind pe Mihai cu mâna asta ofilită, de ceară, pe care tu ai aşezat un inel argintiu, asemeni nisipului acestuia calin, atunci, demult, atât de demult, că nici nu mai pot şti, cu precizie, când.

„O să chem caii cu pripon de crin spre glezna ta cea cu miros de vin”, aşa îmi cântai şi îmi mângâiai picioarele. „O să te prind, iubito, la-nceput şi talpa ţi-o ascund în pumni de îngeri” Mai ţii minte cum îmi cântai? Cum îmi şopteai la ureche, înfiorat? „O să te cresc din mare şi din vânt, şi tu, în pumni, rănito, o să-mi sângeri”. Şi, în cele din urmă, nu mă mai puteam înfrâna şi plângeam, cu chipul ascuns la tine în piept, ascultându-te încă, „Şi-o să te scot să te scot din pumnul îngeresc, până când plouă cetini în lumesc.”, aşa îmi şopteai, iar eu mă puteam înfrâna să tremur din pricina cântecului. „Şi-o să curgă cetini peste stele, de ler păgân, în umbra palmei mele.” Mai ţii minte tu momentele acelea pământii? Îţi mai aminteşti tu, oare, cum îmi cântai, cu glasul domol, şi cum te ascundeam, apoi, în braţele mele, de teamă că te-aş fi putut odată scăpa? Şi, nu ştiu de ce îmi imaginam la ureche una din scoicile mării, şi că ea mi-ar fi şoptit o poveste veche, de demult.

„Şi chiar o să plec cândva, departe, pe mare, ca să te uit, rănito, lăsând în urma mea ţărmul cu nisipul lui regal, pescăruşii cu ţipătul lor de argint…”, îmi şopteai, iar pe ochii tăi frumoşi se aşezaseră pânze noptatice de păianjen (nu cred să îţi fi fost ochii mai trişti ca atunci). Eu credeam că, pur şi simplu, îmi spuneai încă o poezie despre mare, care cine ştie când să fi fost scrisă, odată, demult, tare demult. Şi nu era aşa. Nu era, dragul meu. Tu îmi povesteai, de fapt, despre Treceri. Şi ai plecat, lăsându-mă aici, ca să te aştept, la margine de mare.

„Mihai, lasă te rog joaca cu puii de alge!”, îi spun acum fiului tău, şi el atunci mă întreabă, curios, oprindu-se dintr-odată din joaca lui copilărească. „Puii de alge, Laura?”, şi eu mă grăbesc să îi răspund atunci, ca să îl lămuresc cu totul, deşi, când vine vorba despre tine şi despre absenţele tale, mă frâng ca frunzele veştejite de o pală de vânt niţel mai tăios. „Era o vorbă de-a tatălui tău, Mihăiţă.”, şi el mă priveşte cum mă ruşinez, cum sunt gata să plâng. „Laura, te rog, ţine-mă, cât poţi tu de strâns, în braţe, să mă ţii şi să nu îmi dai drumul!”, îmi spune atunci Mihăiţă, şi se ruşinează, la rândul său, de mămoşenia lui drăgălaşă, „Of, Mihăiţă, cum le mai spui tu pe toate!”, conchid eu, atunci, emoţionată, mângâindu-l pe părul bălai, cârlionţat. Şi el râde atunci, trandafiriul, are râsetul tău, dragă Lulu, toţi bujorii îi înfloresc pe chip! Şi râdem amândoi apoi, acolo, în singurătatea aceea cvasitotală, frântă uneori doar de ţipetele ascuţite ale pescăruşilor.

„Laura, tu ştii ce sunt algele?, mă întreabă acel care îţi seamănă. „Doar puii de alge, Mihăiţă.”, îi răspund atunci, cu gândul la ce mi-ai şoptit tu, odată, Lulu, jucându-te cu degetele de la mâna dreaptă, în apa, niţel tulburată, a mării. „Ce sunt puii de alge, atunci, Laura?”, mă întreabă apoi băiatul, privindu-mă cu ochii lui mari, inteligenţi, care parcă intuiesc deja un răspuns. „Sunt născutele mării.”, îi spun, şi el învaţă atunci lecţia muţeniei în faţa adevărului. Şi chiar nu mai spune nimic preţ de câteva minute. Nu ar vrea să mă sperie, şi atunci tace. Doar mă priveşte, cu o teamă crescândă, şi îşi ascunde, neostoit, chipul la mine în braţe, abţinându-se să vorbească. În cele din urmă, izbucneşte sărmanul, cu o spaimă nedisimulată: „Laura, asta ţi-a spus-o tatăl meu, o ştii de la el, cu siguranţă!”, şi, cu un glas sfâşiat, continuă:„Ştii, Laura, Lulu va fi foarte, foarte aproape de Poartă!”, exclamă el, cu ochii în lacrimi, şi eu nu ştiu ce să îi mai răspund atunci. Şi atunci tăcem amândoi, ca nişte păsări obosite după o foarte lungă călătorie. În jurul nostru, pescăruşi agitaţi şi zgomotoşi, în goana lor furibundă după scrumbiile care se pitesc, agile, printre alge. Şi îi înţelegem şi pe ei, dragă Lulu. Ca pe păsările negre care dau târcoale Templului.

„Fiul tău plânge acum. Pesemne îi e frig, iar aici, pe malul mării, nu creşte niciun copac. Nici vetre pentru foc nu sunt, aşadar. Da, şi eu plâng acum. Citesc din nou, printre lacrimi, „Lucian Andreescu. Data naşterii – 12.03.1963 Locotenent major. Data mor…”
Lulu, când te întorci, te rog, acoperă bine fereastra.”

***

- Dar mult doarme fata, nu glumă!, remarcă sărmana Marta, privind îndelung chipul frumoasei femei, pe numele ei Laura, care se odihnea, netulburată, între aşternuturile ei cu miros de muşeţel, undeva, într-un pat de spital, unul ca oricare altul, într-unul din saloanele Spitalului Universitar de Urgenţă.

- Aşa e, doamnă. Doarme cam de mult., încuviinţă bătrâna profesoară, privind-o, la rândul ei, cu îngăduinţă, pe tânăra văduvă, care se răsfăţa acum în somn, cufundată încă în meandrele viselor de după-amiază. Şi chiar era o zi fermecătoare şi caldă, în fapt, soarele strălucea sus pe cer, încălzind, cu îngăduinţă, cele câteva siluete cu pene numite hulubi, care zburătăceau pe la geamuri, în căutare de hrană.

- Să o lăsăm aşadar să doarmă. Cât a mai pătimit, sărăcuţa! Nu ştiu cum a trecut cu bine peste toate!

- Da, asta cam aşa e. A pătimit multe! Chiar şi eu, care o cunosc doar de câteva ore, am remarcat asta! Sărmana de ea!

- Sărăcuţa de ea! Atât mi-e de milă, încât mi se rupe sufletul!

- Vă înţeleg, doamnă Meteş! Înţeleg prin ce treceţi, şi cât vi se zbate sufletul! Cu adevărat, vă înţeleg toate zbaterile sufletului!

- Eu pe Laura o cunosc de o viaţă… În fapt, nici nu mai ţin minte de când ne ştim. Parcă de o viaţă, deşi foarte mult timp nu a trecut. Când să se fi mutat Laura la Bucureşti? Ei, nu mai ţin minte, doamnă Ghinescu. A trebuit să am grijă de ea, sărmana. E tot ce am eu mai scump, pe lumea aceasta. Numai de şi-ar reveni din amnezia asta îngrozitoare, sărmana de ea… Că eu nu mai pot… Mi se rupe sufletul!

- Numai să nu fi înnebunit, săraca de ea!, adăugă Maria Ghinescu, clătinând din cap, cu compătimire.

- Nici chiar aşa, doamnă Ghinescu! Eu pe Laura o cunosc de o viaţă, ca să zic aşa. Se comportă ea, uneori, mai bizar, adică, înţelegeţi, are toanele ei, ca orice om care a trecut prin necazuri foarte mari. Dar să fie nebună… Laura! Asta niciodată! E cât se poate de cumpătată în tot ceea ce face!

- Atunci aşa să fie, după cum spuneţi dumneavoastră! Însă intuiţia mea, de femeie obişnuită să desţelenească adevărurile din jurul ei, îmi spune altceva. Adică, eu chiar cred că e ceva neobişnuit cu Laura Andreescu, poate chiar ceva obscur şi necurat, Doamne iartă-mă! Şi pot să spun asta cu mâna pe inimă. Cum să uiţi că soţul tău nu mai este printre cei vii? Asta ţine, cred eu, de o anumită tulburare a minţii, cred că duduiţa Laura nu mai e în deplinătatea capacităţilor ei mentale…

- Să nu mă speriaţi, doamnă Ghinescu! Cum să fie Laura nebună?!

- Nu mi-aş fi dorit să vă sperii, doamnă Meteş! Of, că mai bine aş tăcea! Parcă aş fi o ţaţă! Mai bine nu aş spune prostii, Doamne iartă-mă!

- Vai, doamnă Ghinescu! Ce m-aţi speriat!

- Nu aş fi vrut să se întâmple asta, doamnă Meteş. Dar, vă rog, spuneţi-mi Maria. Chiar şi elevii mei îmi spun aşa, doar astfel rămânem în cei mai cordiali termeni, nu-i aşa? Să mă scuzaţi că am vorbit neghiobii despre sărmana Laura!

- Staţi liniştită, doamnă Ghinescu. V-aţi spus părerea, e dreptul dumneavoastră. Atunci îndrăznesc să vă spun „Maria”, sau „doamna Maria”, ca să vă fie, astfel, pe plac. Şi mie puteţi să îmi spuneţi, simplu, „Marta”… Aşa îmi spun, de fapt, toţi apropiaţii. Aceia, puţini, pe care îi mai am.

- Bine atunci, dragă Marta! O să îţi spun atunci Marta, că doar nu suntem străine, nu-i aşa?

- Aşadar, ne-am înţeles, doamnă Ghinescu. Şi să nu mai vorbim de rău de sărmana Laura, pentru că, Doamne fereşte! Nu vrem să tulburăm apele sorţilor!

- Nu o să le tulburăm atunci, dragă Marta! Buzele mele sunt pecetluite, doamna mea. Vă rog să mă iertaţi pentru vorbele nesăbuite de adineauri!

- Nu am ce să iert, doamnă Ghinescu!

- Să îmi spuneţi Maria!

- Ah, da. Îmi va fi destul de dificil să mă obişnuiesc, doamnă Maria!, sublinie Marta Meteş, surâzând, cu o minunată candoare, proprie naturii sale blânde, de femeie obişnuită să poarte de grijă celorlalţi.

- Vedeţi, nu e chiar aşa de greu!, spuse bătrâna profesoară, privind-o cu îngăduinţă pe Marta Meteş, care încă aştepta, cu sufletul la gură, trezirea protejatei sale. Şi parcă nu ar mai avut aşa de mult de aşteptat, căci, din fericire, Laura Andreescu dădea semne de trezire, întorcându-se, cu tot trupul, de pe-o parte pe alta a patului, şi strângând din pumnii ei mici.

- Cred că mi se trezeşte fata, doamnă Ghinescu!, remarcă Marta, observând cum Laura se întorcea, de pe-o parte pe cealaltă, în aşternutul imaculat.

- Se trezeşte Laura?

- Da, se trezeşte. Acum pot şi eu, în sfârşit, să vorbesc cu draga mea Laura. Să fi trecut o oră plină de când am ajuns la spital, sau mai mult? Nici nu mai contează asta prea mult, bine că sunt alături de ea, şi că e liniştită…

- Cum mai tresare prin somn, pare că încă visează! Cum i se mai zbat pleoapele, ca şi când ar visa!, remarcă profesoara, privind-o din nou, cu un puseu de duioşie, pe tânăra văduvă.

- Aşa este ea când visează. Da, încă visează, sărăcuţa! Dumneavoastră nu ştiţi, mai ales după moartea lui Lucian Andreescu, îl visa încontinuu! Vă daţi seama? Zi de zi!

- Ce spuneţi!

- Da. Nopţi la rândul numai asta visa. Adicătelea că ar fi avut cu soţul ei, adică cu Lucian Andreescu, un băieţel frumos, că la soare te puteai uita, dar la dânsul ba!, ce mai, un băieţel „aproape ca în poveşti”, după cum spunea sărmana Laura. „Şi, de aici, gândurile ei ţeseau epopei întregi, în fiecare noapte. Parcă ar fi fost vorba de un foileton, şi nu vă mint! Visele ei curgeau, pur şi simplu, unul după celălalt, noapte de noapte! Ca şi cum fiecare vis ar fi fost doar o piesă de puzzle dintr-o poveste foarte mare. Incredibil, nu-i aşa?”

- Ce chestiune fantastică! Parcă nu ar fi aievea ce îmi spuneţi!

- Şi totuşi aşa a fost cu sărmana Laura. Asta visa întruna, că s-ar fi plimbat cu fiul ei din realitatea aceea iluzorie (înţelegeţi, realitatea onirică, după cum se spune), pe o plajă cu nisip alb. De la o vreme, nici nu mai trebuia să o întreb ca de obicei, „Laura dragă, cum ai dormit tu azi-noapte?”, că aş fi putut şti răspunsul pe dinafară. „Marta, iarăşi am avut un vis deosebit. L-am visat din nou pe Mihăiţă. Eram amândoi în Eneea, adică în Paradisul astral, şi ne plimbam pe plaja aceea albă, de care ţi-am mai povestit eu şi în alte dăţi.”, asta îmi spunea. Apoi începea să plângă, sărmana, de supărare că nu aveau şi ei (adicătelea ea şi cu Lulu) un copilaş numai şi numai al lor. „Măcar o dată să nu fie vorba de un vis! Măcar odată să mă pot numi, cu adevărat, mamă!”, îmi spunea, plângând, Laura, şi îşi ştergea apoi, cu tristeţe, lacrimile acelea parcă nesfârşite.

- Incredibil ce îmi povestiţi, doamnă Meteş!

- E de necrezut, nu-i aşa? Ştiţi, ce doi nu au avut, niciodată, sărmanii, un copil al lor. Şi Laura, săraca de ea, îmi spunea uneori, „Ştii, Marta, dacă eu şi cu Lulu o să avem odată un copil, adică un băieţel, o să îl chemăm Mihăiţă. „Mihăiţă”, nu-i aşa că ar fi minunat?” Aşadar Mihăiţă ar fi fost numele băiatului pe care ei au tot sperat, ani şi ani la rândul, să îl aibă, dar vedeţi dumneavoastră, Dumnezeu rânduieşte, de cele mai multe ori, altfel decât şi-ar dori sărmanii oameni de lut… Ce să facem, doamnă? Cu sorţile şi cu destinul nu ne putem pune!

- Asta aşa este, doamnă Meteş, din nefericire pentru noi, neînsemnatele făpturi ale lui Dumnezeu. Nu întotdeauna suntem ascultaţi după cum ne-am dori…

- Da, asta aşa e. Poate, totuşi, nu ne rugăm cum trebuie. Nu ştim cum să cerem, doamnă Ghinescu. Ştiţi, puteţi să îmi spuneţi, simplu, Marta, după cum am stabilit. E mai simplu aşa!

- Ei, da… Emoţia, Marta! Pesemne îmi vine greu să îmi respect propriile directive, adică să vă tutuiesc., remarcă bătrâna profesoară, zâmbindu-i Martei Meteş, cu îngăduinţă.

- Ah, cred că acum într-adevăr se trezeşte!, exclamă Marta Meteş, privind-o pe sărmana Laura, cu o duioşie mămoasă.

Şi într-adevăr, după un somn îndelungat, de mai bine de patru ore pline, Laura Andreescu îşi deschise, în sfârşit, ochii ei verde marin, şi privi, cu mirare, împrejur, niţel încurcată de unda văratică de lumină, care se iţea prin fereastra larg deschisă. Încercă, cu o oarecare dificultate, să îşi aducă aminte unde se afla. Se ridică apoi, uşor, în şezut, încercând să îşi mărească astfel câmpul vizual. Zări, întru început, uriaşul ficus de lângă fereastră, observă ţinuta de culoare galbenă a adolescentei care citea şi acum dintr-o carte pesemne destul de interesantă, apoi vaza simplă care găzduia cei câţiva trandafiri albi, aşezată undeva pe o masă din pal melaminat, cu picioare metalice, altfel destul de şubrede. În faţă, trei paturi trainice de metal, cu aşternuturile albe aranjate la dungă, încă neocupate. În sfârşit, o recunoscu pe Maria Ghinescu şi îi zâmbi palid.