Ela -
nu ascult niciodată când strigă oamenii frenetic
în spaima lor eu sunt ecoul util
deznădejdea albă ca un praf de os
mi se așterne pe timpul-scândură
aș construi din el o lotcă
pentru tăietorii de sâmbete
judecați pentru al șaptelea simț
vor plăti cu sângele brun
cu ochiul închis al pruncilor
atât cât umbletul le este dezlegat
într-o zi vor exista ca niște orbi născuți
pe jumătate în afara timpului
înăuntrul lumei își vor schimba chipul spre lhasa
Poezie:
Comentarii
hecatonhir -
mă gândesc dacă fuga de și din frenezia omului mulțime poate face cel de-al șaptelea simț chiar un oraș al zeilor, fără să mai fie nevoie de o schimbare spre lhasa? se simte puțină revoltă în spatele textului. îmi place articulația "jumătate în afara timpului / înăuntru lumei".
Ela -
Dan, într-o zi, destul de curând, voi răspunde cumva întrebării tale despre orașul zeilor, despre nonnecesara schimbare spre lhasa. Da, ai perceput fin, e o anume revoltă în fața unei neputințe dintotdeauna, legată cumva de jumătate din tot ce putem fi. Mulțumesc pentru translația dintr-o întâmplare în alta.
nepotul lui rameau -
Ela multumesc pentru lotca, uitasem cuvantul. E interesant cum anumite cuvinte vin si dispar parca dirijate de o moda. Imi amintesc de haleala (sau potol) care erau omniprezente in argou cand se pomenea de mancare. Acum au disparut. Sanchi mai exista? imi vin si altele : balabusta, mafalda, clapon, mocan si inca multe. Textul tau e tragic pt ca ne arata ca nu ascultam spaimele altora si e normal sa ne aparam, sa inchidem ochii, sa fugim de suferinte, e impotenta care ne retine sa inotam contra curentului fie el verbal, fie temporal sau chiar si inafara lui .
Ela -
Adriene, mulțam pentru semn și sensul regăsit în lotcă. Mă bucură că se rețes amintiri, reprezentări ale cuvintelor, afecte.