A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă.
– D'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei.
– Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare.
Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia.
În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
Să nu fi făcut armata, în veci n-ar fi știut Nușu lui Chivercă despre ciudata însușire a bărbatului de a fi cătană bățoasă. Și, după cum a constatat personal, unora chiar le șade bine așa. Și-a amintit de asta văzând la sfârșit de octombrie cu frunze bine ruginite (dar nu mai ruginite decât cei de ciclul trei de pe vremea milităriei lui) plutoanele care defilau, ciudoase pe bocancii din dotare, de-a lungul bulevardului central, pe ritm de tobe și alămuri, „mumos” aliniate în spatele micro-formațiunii port-drapel. O reporteriță se apropie de un grup ce părea a fi format din veterani și îl întreabă pe unul, încă verde, despre ce simte, ce îi trezește momentul în cauză.
O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt.
(povestiri din cartierul de nord – din seria “la colonelu”, fragmente)
îmi place de Mişu. are iniţiativă. de cîteva zile a adus în barul colonelului o tablă de şah. într-un fel s-a şi justificat la o partidă cu Marcel – uite băi boule o metodă antidepresivă şi antialcoolică, vezi, de zece minute te gîndeşti la o mutare şi în timpul ăsta nu ai mai gustat din pahar. bine, nu e valabil şi pentru Mişu. pentru că Mişu poate să bată pe oricine chiar dacă stă şi cu două pahare de votcă în mînă. şi chiar stă! uneori are mutări geniale şi cu cît bea mai mult cu atît se mişcă mai repede - e2-e4 pac, f1-f4 pac, d1-f3 pac, f3-f7 mat! Marcel are o anumită lentoare în mutări. stă cu degetul mare şi arătătorul deasupra unei piese de parcă ar vrea să apuce aerul şi să-l scuture de coadă pe sub nasul nostru.
Comentarii aleatorii