Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mişcare. Devine un fir sticlos şi uscat ce se târăşte după tine; melcul eşti tu pentru el. Acasă e prea multă linişte, praf şi dezordine. Priveşti cum se adună pereţii în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simţi cum te sufocă.
Mă trezesc plin de somn. Visam…Habar n-am ce. Am uitat. Oricum, era ceva plăcut. Cu o nuanță dulce-amăruie. Și cu niște culori vii care incendiaseră parcă cerul. Un cer…Nu găsesc fierbătorul. Ceașca stă, gata să cadă, pe marginea mesei de lângă pat. Mișcată, probabil, în somn când mă rostogoleam…Mă rostogolesc pe o pajiște inundată de soare. Cu iarbă zemoasă, plină de sevă. Abia mijită, dar puternică în dimineața asta de iarnă-primăvară…Frântură de vis. Cu lumina asta aiuritoare. Plină de culoare. Culori …A dispărut. Găsesc, în fine, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lingurița…Lingurița într-o poziție de echilibru instabil. O prind înainte să cadă în chiuveta care, acum observ, are o crăpătură abia vizibilă, ce pare mai mult o zgârietură, dar nu e. Care, însă, se cască.
La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors, se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară.
Comentarii aleatorii