Norii lunecau atât de jos, încât trecătorii apăreau pe neaşteptate din ei şi tot aşa, pe neaşteptate dispăreau.
Fata a ridicat capul de parcă vroia să pătrundă cu privirea prin aceste rotocoale mohorâte. Cu genele sale lungi atingea marginea norilor, iar ochii ei erau singurele puncte albastre în mijlocul cenuşiului prevestitor de furtună.
– Eu nu te iubesc, – spuse deodată, continuând să privească în sus. – Tu m-ai minţit…
– Nu te-am minţit…
– Tu nu m-ai iubit.
El privea în pământ şi nu vedea ce se pertece deasupra lor.
– Eu te iubesc – spuse băiatul frecând nervos cu pantoful moviliţa verde pe care deja bătătorise o potcoavă neagră. – Te iubesc…
– Pur şi simplu ţi-e teamă că ai să mă pierzi şi o să rămâi singur.
Cãlugãrul Sofronie bate toaca, la Mãnãstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca sã devinã , încet, încet, sãlbaticã, insuportabilã aceastã creștere. Ca o pedeapsã. Ca o pedeapsã inexorabilã….Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii. Nuanțe de Liniște…Nuanțe de Luminã Neagrã. Nuanțe ale unui incendiu în care Negrul izbucnește și se stinge. Se stinge și izbucnește. Se potențeazã Spațiul și Timpul. Spațiu și Timp se actualizeazã. Încremenește Timpul și aleargã Spațiul. Încremenește Spațiul și aleargã Timpul. Încremenește, o clipã, Albul și aleargã, atunci, Negrul.
Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
– Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită Marie, – se ruga în genunchi, unchiul Fedea, cu mâinile întinse spre icoană. –Îndrum-o Măicuţă spre fapte bune şi dă-i înţelepciune şi minte limpede ca să pună horincă pe masă. Dacă nu pune uiaga de litru, batăr o ueguţă de jumate. S-o ‘căpăţânat mărhoia de babă şi pace! Frământa-o-ar guta şi frasul s-o frământe!... Priveşte şi Tu Precisto ce masă bogată!... Mai ceva ca la domnul advocat Ignat.
Niki Șpaclu - zis Stupido- stătea. Nici el nu știa de ce dar stătea. Îi plăcea să audă cum timpul trece peste el ca un nisip fin. Iar el era calcanul. Așa se imagina. Iar statul era bun. Nu se încurca în sine cînd trebuia să înțeleagă ce se petrece în jur. Nu că ar fi înțeles ceva dar astfel nu era deranjat de propriile-i gînduri ca de niște tentacule uriașe încolăcindu-se peste creier. Avea imaginație, nu glumă. Așa îi spusese cineva odată. Și crezuse. Îi picase așa de bine încît crezuse pe loc. Și de atunci era fericit. Credința asta îl făcea fericit. Mai ales cînd nu mai trebuia să întrebe pe nimeni dacă era adevărat sau nu. Pentru că dacă ar fi întrebat atunci ar fi însemnat că nu crede. Iar credința era vitală. Așa că nu își tulbura propriile ape cu alte tentacule neavenite.
Comentarii aleatorii