Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva orașul “puternic industrializat” de siliștenii aflați la câțiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puținilor navetiști morocănoși, degeaba, nimeni nu știa cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigului tot mai pătrunzător. Becurile roșiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte și zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subțiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de așteptare, ațipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noțiunile de timp și spațiu cert își pierdeau consistența. Nu mai distingeam nesomnul de febră în zumzetul surd din timpane.
Apăi îs Dacii care merg acolo, domnișoară, nu-s taxiuri, pe la noi nu se există taxiuri. Da’ vă duc ei, dacă vă-ntelegeți la preț, cer mult, hoții, îmi explică, alene, impiegatul de mișcare, un slăbănog întrupat parcă din pereții tremurători ca o gelatină. Când încep să vină? accentul meu străin zgârie nepăsarea din jur, dimineața vătuită, privirea goală a femeii care s-a oprit din măturatul pardoselii și se-ncovoaie sub o tuse uscată. Impiegatul nu-mi răspunde, se repede afară, culege câteva pietre de pe terasament și le-aruncă, înjurând, într-un câine ivit de după vagoane. L-a atins, animalul chelălăie fugind, el râde înfundat si rămâne în dreptul usii, învârtind două pietre-n palmă ca pe niște zaruri. Mă ridic și eu, cu frigul gâlgâindu-mi în carne. Slăbănogul se răsucește spre mine, încet, un timp lung cât un câmp pustiu, până-i pot vedea chipul încrețit în rânjet. Își ține ochiul drept închis. Cel stâng, verde sticlos, mă cerne pieziș, apoi întârzie scurmând o vreme norii îndesați deasupra plopilor. Își vâră trei degete sub gulerul vestonului, își scarpină gâtul, cască. Apăi mai aveți de așteptat vreun ceas jumate, până vine acceleratu’ de la Bacău, atunci apar mașinile, da’ vine ploaia acuș, zice el apăsând ultimele cuvinte cu ciudă, și ochiul celălat i se deschide, într-o tresărire, mare și lacom, în el se scurge gara, intră marfarul uitat pe linia a patra și femeia cu tusea ei cu tot. Rămâne așa câteva secunde, pe urmă oblonul pleoapei îi cade inert și obrazul zvâcnește spre tâmplă, trăgând după el colțul gurii. Gingia i se dezvelește. Alb-vineție. Ochiul lui drept e mai albastru decât haina mea albastră. Haina mea a prins mirosul de ouă clocite al personalului care m-a adus, lent ca-ntr-un coșmar, până aici. Izul acela mi se prelinge pe sub bluză, țurțure înmuiat. Și până atunci crezi mata că nu-i chip să ajung? Apăi domnișoară pe jos nu te poti duce cu bagaju’ aista că-i drumu’ la deal și nu-mi pari învățată. Da’ dacă-i grabă, trage mata o fugă până-n piață, că-i colo peste drum, și-ntreabă de Florica lu’ Mihai, ea are căruță și-i din Silișteni, îi venită să aducă grâu de vânzare ș-apăi la ora asta cam l-o terminat , zi-i că te-o trimis Ion Ceacâru, noi suntem oleacă de neamuri. Da’ mata de-a cui ești, din Silișteni? Îi răspund din mers, aud un “aha, apăi să fii sănătoasă” în urma mea și, bâjbâind prin amintiri, nimeresc piața, tupilată printre blocurile amorțite-n coaja tencuielii lor zoioase. În culcușul luminii de octombrie, orașul lâncezește, caricatural, paralitic.
Florica nu venise, o fetișcană mă îndrumă spre un ins cărunt și voinic. Bărbatul ei. Florica o rămas acasă că avem păpușoi de dejghiocat, mă lămurește nea Mihai, luându-mi geanta din mână și aruncând-o-n căruță, după ce-i spusesem a cui sunt, de ce-am venit, unde stau acum și ce am de făcut la Silișteni. D’apăi îi bun, săracu’ moș Alisandru, îi bun că te-ai gândit să-i faci pomenirea, drăguță, c-apăi el te-o crescut, el cu mătușa Maria, eu te știu de când erai mititică da’ nu te-am mai cunoscut, mata erai la școală cu Veronica mea, acu’ ea-i la Bacău, lucrează felceră la un dispensar veterinar, o mai știi mata pe fata mea? N-o mai știu, dar îngaim că-mi aduc aminte, oricum nea Mihai nu mă mai aude, chiuie și biciul cade mustrător peste crupa cailor. Animalele-și tremură scurt pielea și-o pornesc la trap. O vreme, doar potcoavele lor pisează încremenirea locului, ca-ntru-un mojar enorm. Vine ploaia, zice el cu o resemnare incoloră, pișcând iarăși spinarea iepei, diii, boala dracului, are-un picior beteag, suie greu la deal. Căruța începe să se hurduce puternic, ieșim de pe drumul asfaltat și-o luăm pe scurtătură, pe bolovănișul Lipovenilor. Lumea miroase a frunze arse și-a brumă. Nea Mihai prinde poftă de vorbă. Îmi povestește despre bătrânii mei, despre ai lui, despre ploile neostoite care-au venit prea târziu, despre fabrica închisă și despre “privații” noi din sat. Nume de care auzisem cândva, demult. Aici istoria se trăieste intens, între hotare înguste. Plecații devin fum ori statui. Și mama matale, tot departe? mare păcat că s-o-nstrăinat așa, d’apăi acuma de pe-aici tot mai multă lume se duce, drăguță, care pe la oraș, care-n Italia, care pe unde-apucă. Mai rămânem noi, aiștia moșnegi, că ne-am învățat cu munca și cu ograda, ș-apăi trebuie să aibă nepoții unde să vină, vara. Mata ai copii? N-am, nea Mihai. Eh, după cum le rânduiește Dumnezeu la fiecare, drăguță, io-te Veronica mea are trei, băieți buni, cuminți, cel mare acuș intră la liceu.

De pe creasta dealului, satul prinde contur, săltându-și ca pe niște căciuli stogurile maronii de lucernă. Vocea lui nea Mihai urcă și coboară, învelindu-mă a somn. Totul pare nou și cunoscut totodată – un sfârșit de poveste pe care nimeni n-a mai avut vreme să-l depene. Stâlpul ăsta încă mai are deasupra un cuib de barză. În stânga, heleșteul de culoarea oțelului, parcă micșorat în malurile lui mlăștinoase. Un cârd de gâște țipă din nevăzut, caii se smuncesc fornăind. Vizitiul îi liniștește strângând binișor de hățuri. Acum tace și el. O bură de ploaie ne-învăluie, înțepătoare. Mi-e gura amară iar mâinile mi s-au încleștat pe drugii de lemn ai căruței. Oare timpul ți se poate prelinge prin oase, greu, fierbinte, toropitor? Dâmbul Șchiopului se ivește de după cotitură, rest de pădure din care s-au păstrat câțiva salcâmi. În margine, fusese cândva un conac, bunicul spunea că l-a ars un trăznet căzut într-o noapte de Sfântu Ilie, până ce-a rămas din el numai o movilă și fântâna, cea mai adâncă din tot satul. Fântâna mai este, cumpăna ei țintește spre cer ca un braț întins. Ochii îmi ard, strâng pleoapele, lumina se transformă-n perdea de ace multicolore. Nu, nu curgător…sfărâmicios. Da, timpul se poate sfărâma asemeni unui bulgăre de lut. Anii n-au fost, n-ai plecat, n-ai iubit, n-ai mințit, creșterea e o iluzie, adevărul a rămas aici, imulabil, necruțător. Și-atunci, ce ți-ai purtat prin lume, ce-au mușcat ceilalți din tine, ce-au îmbrățișat, ce-au părăsit? Umbra, minciuna, fricile și vorbele. Pojghița…
Apoi…Apoi uguitul acela se rostogoli spre mine, înșurubându-mi-se în carne, ogoindu-se în cuibul timpanului. Lentă destrămare de vis mai întâi, se înălță, uuu-uuuuu-uuuuuuu, pe urmă iar se șlefui în cântec, se-afundă și iar săltă viu, tril aspru de pasăre singuratică. Se împlinea în liniștea dealului, se spărgea în ecouri mărunte, se întorcea în așchii spre noi. uu-uuu, floare floare floricică zâna mamii mititică roua roua se așază și te curătă de rele și te apără de iele uuu uuuu uuuuu puiu mamii puuu-uu-uuui…uuu uuuu…Ce se-aude, nea Mihai? Omul scuipă cu sete și suduie-n șoaptă, iar o ieșit nebuna. Care nebună? Despina. Mi-o arată cu vârful biciului. Mogâldeață culcată pe-o parte lângă ghizdul fântânii, legănându-se încet, cu mișcări egale. Cu palmele și-a îmbrățișat umerii, de parcă ar feri ceva adăpostit la piept, sub coatele încrucișate. Uuu-uuuuu-uuuuu… Nea Mihai încetinește și-i strigă “du-te-acasă, Despină, du-te-acasă că te-așteaptă fata”. Femeia tresare, se ridică-n picioare dintr-o săritură, bălmăjește ceva către noi și-o ia la fugă spre vale, clătinându-se, cu mâinile nedezlipite de trup. Picioarele desculțe i se aud lipăind în pământul ud și urmăresc o vreme basmaua ei roșie, pată de culoare pierzându-se în șerpuiri dezordonate. Strigătelor ei tot mai mici le răspunde un câine, urlând lupește, sugrumat. Că nu se mai îndură Dumnezeu de ea, păcatele ei de amărâtă, murmură nea Mihai apoi biciuie fără milă caii, hiiiiii, grijania voastră de holere, haidați că la iesle și la hodină vă mân.

Căruța mă leapădă cu geantă cu tot în centru, la magazinul Nataliei, iar puținul rămas până la poarta știută se lungește de parcă aș păși înapoi. Mirosul acela binecunoscut. Pământul aburind încet, ca un ulcior cu lapte abia muls. Gardurile strâmbe, bătându-și joc de rostul lor de împrejmuire, cu șipcile rărite, din spatele cărora câini înnebuniți de lanț latră a nimic. Case pitite printre pomi și stive de coceni. Ici colo câte un copil, câte un bătrân urmărindu-mă în tăcere. Singurătate lipicioasă ca un melc abia ieșit din cochilie.Trecutul îmi intră-n piele, vâscos, scuturându-se din crengile pomilor, din streșini, îmbălsămând aerul acela amorțit ca un somn din care nu te poți smulge. Biserica și apoi școala veche, abandonată de multă vreme. Prea puțini copii, decretase inspectoratul, cei rămași să meargă la școala mare din comună. Dudul uscat, pe jumătate căzut peste acoperiș, rugii bolții de vie împutinați. Poarta e înțepenită în pământul moale, pun umărul și-o ridic, ea oftează cu toate duminicile pustii înviate-n scândurile acoperite de licheni verzui. Iarba s-a topit, necosită. Pereții de lut sunt ciuguliți de păsări. Mă-nalț pe vârfuri și caut cheia, după ghiveciul cu un vrej de mușcată prins sub grindă. Nu-i, uite că Baba Tinca a uitat de venirea mea. Dau ocol grădinii și-o găsesc șezând pe prispă. Ușuie găinile, aceeași voce tăioasă care băga boala-n noi, când ne prindea la vișini. Umărul bolnav e ceva mai lăsat. Desface porumbul. Sub pielea mâinilor venele îi joacă, funii albăstrii noduroase. Își duce palmă la frunte când mă vede și se ridică anevoie, râzând, hehehe, o venit fata, săraca, da’ tare înfrigurată mai ești, mămucă. Baba Tinca e surdă, vorbește tare și râde cu toată gura și cu toți dinții „puși la oraș” de către băiatul ei care-i doctor. Nimeni n-a reusit să o convingă că asistent medical înseamnă mai puțin decât doctor. Tractoriști, îngălați și fudui, ce știu ei, îmi zicea cu năduf despre cei care îndrăzneau să-i batjocorească feciorul.
Bucătăria ei miroase a țoale vechi, a praf, a cimbru uscat și-a borș acru de putină. Pe plită fierbe ceva. Bătrâna se apleacă ținându-se de șale și suflă-n vartă. Are aragaz, tot de la oraș, dar stă nefolosit, acoperit cu un mileu cusut de mână: o fată și un fecior privind în jos fără expresie și dedesubt cuvintele „la fântână la izvor se-ntâlnește dor cu dor”. Un motan stă covrigit peste pernele de la capătul patului și miorlăie alintat când ne vede. Căldura și mirosurile mă toropesc. Sângele prinde să-mi bată toaca în tâmple. Mă cuibaresc lângă motan și abia mai aud, tot mai de departe, pașii târșiți ai Babei Tinca și glasul ei ascuțit. Apăi ți-o fi foame, mămucă, și borșu aista nu-i gata. Eu mă gândeam c-ajungi abia diseară, cu mașina, cu ce-oi fi venit mata pe așa vreme păcătoasă? să-ți fierb niște lapte...
Tavanul se lasă peste mine ca o răsuflare fierbinte.

Nu intru acolo, zicea Danu, și mă-mpingea peste șindrilele fărâmițate. Tălpile mi se afundau în moliciunea lor cu miros de rânced. Nu intru, nu intru, nu intru, țopăia când pe un picior, când pe altul și-i tremura buza acoperită cu puf timpuriu de mustață. Du-te tu, ești mai mărunțică, pe tine nu s-or mânia, acolo, lângă strana întreagă să cauți. Îi auzeam pe ceilalți hohotind și hârjonindu-se și nu-i puteam vedea. Lumina era cenușiu-lăptoasă, înțesată de pulberi. Vocile veneau, parcă, tare de departe, încercam să ajung la ele dar ele fugeau, făcându-se tot mai subțiri, strigându-mă stâlcit pe nume. Mă duc, Danule, mă duc, da’ să nu-i spui lu’ bunicu’. Du-te, icoana-i acolo, acolo, icooooaaaannnnaaaa...se lungea cuvântul, jucându-se cu razele filtrate printre bucațile de draniță. Mă strecurasem printre ruine și începusem să cresc, eram mare, tot mai mare, aveam mâini care puteau scormoni sus, după lilieci. Îi culegeam ca pe fluturi, de marginile aripilor, și ei se uitau la mine cu ochii mustrători, cu ochii bunicului. Oftau cu oftatul lui când îi împătuream grijuliu și îi așezam în buzunar. Mi-era milă de ei și plângeam dar trebuia să-i adun, altfel nu puteam ajunge la icoană. Nu mă mai puteam mișca, atât de mult crescusem, mă strângeau grinzile și mă împungeau piroanele ruginite iar liliecii creșteau odată cu mine, până s-au făcut cât stăncuțele și n-au mai încăput în buzunare. Acum zburau în cerc prin fața mea și mutau, cu vârful aripilor, tavanul prăvălit. Începusem să țip, îmi acopeream părul care se făcuse lung și se încâlcise printre pânzele de paianjen, îi strigam pe ceilalți țineți acoperișul, o să cadă peste icoană, dar nu mă auzea nimeni, poate că-i înghițiseră liliecii, uite-i, au toți guri știrbe de oameni bătrâni și au început să croncăne și să râdă. Se strâng în jurul meu ca un vârtej, nu, ei sunt ciclonul care ne-a dărâmat, atunci, biserica de draniță și mă poartă cu ei, ieșim printr-o spărtură mică, s-a înnoptat și mă duc așa, într-un cilindru neguros de aripi, peste lanul de lucernă, peste grădină. S-a copt via, îl aud pe bunicul, trebuie să adunăm strugurii și-i strig să mă coboare de acolo, strig cât pot, vin și eu cu voi bunicule icoana e acolo n-am putut să ajung bunicule liliecii... Nu mai am glas liliecii râd se prefac în grauri apoi în mărunți fluturi albaștri, nu-ți fie frică, îmi spune bunicul, nu plânge, la anu’ o să culegem via amândoi, și se ridică până la mine, mă ia dintre fluturi și mă duce pe umeri, așa mare cum sunt, până sub mărul ionatan din livadă. Ești udă toată, îmi spune și glasul nu mai e al lui, e al Babei Tinca, parcă o și văd, trăgându-și basmaua peste părul alb și simt cum îmi șterge fruntea cu o aripă de liliac. Aș vrea să știu unde s-a dus bunicul și de ce aripa aceea e brodată cu flori roșii. Nu, mai bine mă prefac că dorm, ea nu trebuie să afle că am fost în biserică, oare ce s-o fi întâmplat cu Danu și cu ceilalți, mă-ntreb, oare icoana a rămas acolo sau...?
aprinde candela de sub icoană, spune Baba Tinca, și dezbrac-o, eu nu mai am putere, of, cum se mai zbate, acu’ aduc oțet, Doamneee, cum arde ca focu’ fătuca asta...O pisică trece pe lângă mine și mă atinge, tot trupul mi-e plin acum cu blană de pisică și mă ustură, mă frige, urlu fără glas, am un cap uriaș de pisică, în loc de unghii am mustăți lungi de pisică, simt lumea prin firele lor, mă zvârcolesc să ies din blana de pisică, mi-e mică mă strânge mi-e cald ud si rece peste mine răcoare văd o fântână și o femeie cu basma roșie aplecată peste marginea ei din fântână ies lilieci roșii, ca o carne, ca o rană proaspătă, ea plânge încet și cântă să nu cadă să ajung să o opresc trebuie să alerg să alerg să... două mâini tari îmi prind umerii, mă țintuiesc și mă frământă. Iar pun peste mine aripi de lilieci, asta o să-i facă bine, o s-o liniștească, ai să vezi, zice o voce de bărbat. Bine-ar fi, da’ eu tot am să-i fac de deochi, s-o fi uitat careva cu ochi rău la ea. Mi-e frig, spun, și parcă mă aud pentru prima oară, da, mămucă, zice Baba Tinca, ai arșiță în tine, ți-am făcut frecție, înghite mata pastila asta și dormi o țâră, te-oi trezi oleacă mai târziu să mănânci ...că tare rău ai mai visat și te-ai zbuciumat, mămucă, acu’ îți descânt, te-or fi deochiat pe drum, cine știe, ducă-s-ar pe pustii, vai inima mea, că rău ne-ai speriat...