Roşu intermitent. Lăsă maşina pe liber şi se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul şi închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Ştia unde erau. Aşteptase clipa asta; ceva inevitabil ca o pilulă amară pe care o înghiţi cât mai repede, pentru a-i simţi cât mai puţin din gust. Acum, ar fi trebuit să discute despre accident, dar cearta de la hotel îi priva de posibilitatea de a-şi împărtăşi impresiile. Ea se ştia privită, dar îl evita. Se ghemuise pe banchetă cu genunchii sprijiniţi de spătarul lui şi părul răvăşit peste geanta de sub cap. Se temu s-o privească insistent. Îşi făcu de lucru căutând în torpedou un lucru inexistent. Geana de lumină căpătase accente fumurii; aburul nopţii plutea leneş, ca după ploaie. Căută urme ale accidentului, retrăind clipele de groază când, urmărind acul turometrului şi căutând jumătatea cursei ambreiajului, pentru a putea pleca în rampă, nu văzu impactul trenului cu maşina, dar auzi zgomotul metalului contorsionat şi ţipătul ei. Ridicase ochii asupra ei, descoperi chipul crispat cu mâinile în păr şi sunetul acela de moarte, parcă îngheţat pe buze. Apoi, urmări lungul drum în scrâşnet al maşinii împinse de locomotivă, scânteile şi ploaia de cioburi. Uitase ce se întâmplase în rest. Auzea doar plânsetul ei interminabil.
Acum aştepta. Se agăţa precaut de lumina roşie, de vaierul inconfundabil, neauzit în acel fatidic moment. Se pierdu în gânduri amestecate: genunchii, ei împungându-i parcă nervos spatele, troscotul acoperit de praful umezit de rouă, semnele imaginate ale acelei morţi, navetiştii grăbind spre haltă la auzul sunetului de la barieră.
Tresări văzând-o în faţa maşinii. Îşi încălţase de formă sandalele, fără să le încheie cataramele. Se apleca să vadă în lungul liniilor strălucitoare venirea trenului. Instinctiv, evitase direcţia unde ştia că mai persistă urme ale accidentului. Ocoli maşina, păşind cu grijă să nu-şi ude picioarele, fie pentru a citi mersul trenurilor, fie doar, aşa cum făcea şi el cu orice ocazie, pentru a număra dalele întregului peron. Până acum, el se gândea cum să traverseze mai repede liniile pentru a uita iarăşi. Acum, se lăsa în voia răgazului impus. Ar fi păşit şi el meticulos pe fiecare dreptunghi, nepăsător la curiozitatea călătorilor, uitând numărul, dornic să-şi reia drumul de la capăt şi grăbind la vederea monstrului ce-şi făcea simţită venirea prin vibraţia şinelor.
Dădu să coboare după ce pipăi instinctiv frâna de mână, dar o văzu revenind. Urmări cum, în mersul ei legănat, cu paşi egali, rochia subţire de vară se întinde, dezvăluindu-i formele picioarelor. Ascundea ceva în mână.
În oglinda retrovizoare se instalară farurile aprinse ale unei maşini cu sunetul motorului nervos, cu şoferul vădit grăbit, strângând volanul de piele ca dinaintea unui start la liniuţă. Porni şi el motorul odată cu izbitura sonoră a trecerii marfarului. Cât îşi aşeză centura, ea trecu printre cele două maşini, deschise portiera, dar întârzâie cu privirea în urma trenului, în direcţia ocolită până atunci, de parcă trenul ar fi mascat acele urme sau ar fi ascuns cu zgomotul lui metalic acele scrâşnete aducătoare de moarte din mintea ei. Urcă la timp în maşină, câtă vreme el se concentra asupra ambreiajului şi acceleraţiei. O ultimă privire la semnalul luminos îi arăta că mai vine un tren. Scoase pe liber, impasibil la sunetele repetate ale maşinii din spate, bănuind cum şoferul loveşte cu ghiulul volanul.
Ea îi afişă un zâmbet complice, lăsând să-i odihnească pe buze o urmă a acestuia. O auzi cotrobăind prin poşetă.
-Doreai să-mi spui ceva?
-Am uitat.
În sfârşit, zgomotul sirenei amuţi şi o barieră invizibilă se ridică. Era ultima pe drumul de întoarcere. Îşi puse centura câtă vreme ea, ignorând şoferul isteric, îşi schimbă locul în faţă.
Aşteptă ca, după traversarea şinelor,zdruncinul maşinii să înceteze. Deschise radioul.