Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.
Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze într-un costum de fâș și să-l dăruiască pe băiat bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, fiindcă fusese înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...
(1) Mic și-o inimă de plumb
---------------------------
Toată lumea crede că soldățelul cu un singur picior avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.
- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.
- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.
De aceea Mic nu o văzu niciodată desenată altfel decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.
- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.
În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B.
Om mai şugubăţ, mai snovelnic şi... câteodată, mai hâtru decât unchiul Fedea nu găseai în toată Fedorivna.
Cât era ziulica de mare, unchiul Fedea se ţinea numai şi numai de şotii, de farse, de tot felul de ghiduşii şi boroboaţe. Iar când îi reuşea câte o năzbâtie, era din cale-afară de bucuros. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Însă dintre toate bazaconiile pe care le făcea, cel mai mult şi mai mult îi plăcea unchieşului să sperie femeile care se duceau în pădure să culeagă hribe şi zmeură. Ascuns pe după câte o răgălie, unchiul Fedea călca cu trosnet peste crengile uscate şi mormăia taman ca un urs. Când muierile o rupeau la fugă bocind şi ţipând ca din gură de şarpe, el ieşea din ascunzătoare şi striga în urma lor:
Vasul naviga de un timp prin apele teritoriale ale țării WU.
Căpitanul, profund cufundat în meditație nu observase schimbarea de decor. Alge fosforescente iluminau feeric apele verzi albastre pînă acolo unde țărmurile îndepărtate alcătuiau peisaje fantastice, de un incredibil pitoresc.
Comentarii aleatorii