*** Şedea pe marginea podului, pe mulura de fier ruginit, de forma şinei căii ferate, ca un arc de cerc, a opta nuanţă a cearcănului răsărit deasupra râului nupţial. Privea în gol, aşteptând ivirea păsărilor de beznă, de oţel şi ninsoare. Însă moartea întârzia la întâlnirea cu destinul. Dedesubtul trupului firav, asemenea oglinzilor decupate din haotismul geometriei imprecisului, pâlcul lampasurilor de gheaţă sticloasă îi ademeneau sufletul singuratic, pierdut la liziera pădurii de brazi şi goruni, în noaptea îngheţată pe ultima filă dintr-un noiembrie aproape ireal. Se ţinea de pilastrul din dreapta ei. De la genunchi în jos, picioarele întreţineau cadenţa unei balansări inconstante. Putea să alunece în orice moment.
Motorina și uleiul de motor îi intraseră adânc în porii pielii astfel că întotdeauna părea că nu și-a spălat mâinile. Tata era obosit. În seara aceasta părea altfel.
Se lăsase întunericul. M-am așezat lângă el pe prispa casei. Și-a dus mâna la buzunarul de la cămașă și și-a scos o țigară cam mototolită. Niciodată n-o aprindea mai înainte de a o fi presat bine între degete. Și acum făcea același lucru. Mirosul de tutun se răspândi repede în aer. Uneori mă alintam pe lângă el și-mi accepta jocul, zâmbind. Acum n-am îndrăznit. Tata uitase să se joace oare? Sau doar avusese o zi grea? Între timp apăruse și luna. Cărăbușii de mai zburau neastâmpărați prin aer.
Trimis-a vodă Călimah pe doamnă-sa Caliopa și pe coconi de Ovidenie, la Mănăstirea Hilița, unde este o icoană a Maicii Precista făcătoare de minuni, pentru închinăciune și evlavie. Iar acolo, chiar în trupul mănăstirii, pălit-a pe Caliopa doamna îndrăcire mare, cu spume la gură, de nu putea slomni o vorbă, cît s-au spăriet toți căci erau acolo cu dînsa și să mira ce să-i facă.
O vizitează un prieten din Arizona. Are de lucru și mai sunt și pisicile (...), Fiecare cu legea sa, Ne facem noi mari, îi scrisese demult când mai credeau că or să intre în uniune, Dacă ne vor să stea la coadă până le facem cinstea să intrăm, Asta s-a întâmplat pe vremea jocului cu mărgele de sticlă, singura carte pe care a citit-o de trei sferturi de ori, Las' că ne facem noi mari
Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.
Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.
Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.
Comentarii aleatorii