Casa bunicii
-------------------

Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.

Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze într-un costum de fâș și să-l dăruiască pe băiat bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, fiindcă fusese înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...

Ca să fie și mai frumoasă întâlnirea cu bunica, la intrarea în curtea micuței case, începu, din senin, să ningă. Se vede treaba că, în graba de a lua pământul în primire, fulgii aceia imenși uitară să ia o înfățișare perfectă: pe cât păreau de pufoși, pe atât erau de strâmbi .

Dar ce tablou! Ce tablou pentru cine s-ar fi priceput să-l picteze! Pentru cine ar fi avut multă culoare albă într-un tub... exact atunci!

- Sărumâna mamaia! spuse copilul și privi mâna bătrână a bunicii pe care nimeni nu o mai sărutase de ani de zile; deși toată lumea îi zicea la fel.

- Bine ai venit, copilașule! îl strânse la piept bunica, încă în putere.
Tare mi-a mai fost dor de tine! continuă ea și scoase din nu se știe ce buzunar al capotului de diftină, sau poate al șorțului, o ciocolată - din aceea pe care-o mănânci singur, toată odată.

- Se vede că am lipsit! zise Mic, atât de fericit, că o făcu să plângă.
Dar chiar și cu lacrimi în ochi, găsi imediat acel zâmbet misterios cu care să-l momească pe copil să intre în casă. Întâi în bucătărie, unde căldura venea de la o plită încinsă, apoi în singura ei cameră, unde ardeau niște lemne, ca să poată să facă lumină acolo, înăuntrul sobei.

- Ce tot spun, mamaie, lemnele astea? o întrebă Mic, prefăcut, auzindu-le trosnind.

- Ei, ce să spună, parcă nu știi..., veni molcom răspunsul bătrânei.
Atâtea basme auzise ea de la lemnele acelea, încât nici nu mai aveai nevoie vreodată să te chinuiești cu cititul.

***

Zbor alb
------------

- Mamaie, îmi zici din nou povestea cu fulgul de zăpadă, că, uite, ninge?

- Îți zic ce vrei tu, dar numai dacă nu mă întrerupi! răspunse ea, cunoscând talentul deosebit al copilului.

- Nu te întrerup, că m-am făcut și mai mare.

Bunica se prefăcu, zâmbind, că îl crede, apoi începu să împletească, din andrele, firul poveștii:

- De aproape un an de zile, în micul lui cuib de nori, un fulg aștepta cel mai bun moment ca să ningă. Atâția frați de-ai săi își luaseră fericiți zborul, încât, mai că s-ar fi aruncat și el. Dar nu putea, nu atinse încă vârsta potrivită și nici nu exersase destul.

Surprins, Mic deschise larg ochii…

- Să ningi nu e ca săritul cu parașuta din avion, nici gând, îi explică bunica. E mult mai mult de atât, orice fulg o știe. Pentru că trebuie să scapi întâi de propria greutate; iar fulgii sunt foarte grei când se nasc… Sunt ca picăturile de apă ce nu pot să se țină la gura robinetului, de grele ce sunt.

- Pe urmă, trebuie să îți dai seama că ești doar un fulg. Aici nu merge cu, “Vai, Doamne, de ce nu m-ai făcut altceva?”. Fulgii nu sunt nemuritori ca oamenii. Ei într-o clipă, dacă au atins pământul, au și pierit.

O lacrimă se pregătea să cadă pe covorul cu un model cam neclar, însă bunica îi distrase fulgerător de repede atenția:

- Iată de ce, uneori, fulgii se lipesc unii de alții când se întâlnesc mai mulți: de frică. Dar, Micule, frica lor e așa de frumoasă, încât nu se compară cu nimic! Și se numește… zăpadă.

- Mamaie, stai, își regăsi copilul vocea, eu nu știam așa.

- Nici eu, zâmbi mamaia. Dar poveștile se mai schimbă în timp, că de-aia sunt povești…

- Totuși, continuă ea, află că fulgul nostru era unul dintre cei foarte curajoși. Era el însuși o mică medalie strălucitoare… Deși câțiva stropi morocănoși de ploaie îl jigneau mereu, spunându-i că seamănă cu o scamă.

Băiatul începu să râdă.

- Scamă, nescamă, el era un fulg și aștepta să ningă.
Trebuia doar să-și mai fixeze în minte traseul.
Dacă nu ești orientat în aer, riști să te rătăcești; și cine se uită după tine, să amețească.

Mic privi pe geam la fulgii ce nu țineau cont – deloc – de poveste.

- Fulgul nostru, adăugă bunica, sau hai să-i zicem eroul nostru, căci de un an de zile se pregătea pentru asta, avea de ocolit, pentru început, vârful unui munte. Ca să lase acolo, primăverii, un semn invizibil că a trecut …

Apoi, trebuia să traverseze, cu ochii închiși, pe deasupra celei mai periculoase oglinzi crăpate, un lac cuprins de febra înghețului.

- Și pe urmă?

- Pe urmă, dar numai dacă reușea tot ce ți-am povestit, avea să fie liber…
Liber să se joace de-a petala scuturată pe deasupra oricărei grădini, până când îl va lua vântul și-l va aduce la geamul unei căsuțe.

- Adică la geamul nostru?

- Da, ca să vezi și tu cât a putut el să fie de hotărât și de alb.

***

Poveste în albastru
---------------------------

- Acum, Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, trebuie să-mi zici și tu o poveste.

- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…

- Tocmai, pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…

- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!

- Alege tu.

- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…

- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.

- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.

- Vai, Mic, dar este deosebită povestea ta! păru sincer impresionată bunica.

- Este, mamaie, că tu m-ai pus!

- Și, mai departe?

- Mai departe nu era nimic, că totul era departe.
Era așa ca un loc în care poți să te pierzi. Dar și frumos, pentru că înăuntru era palatul.

- Un palat, zici?

- Da, un palat, că tu nu mi-ai zis cu palat și mie îmi place să fie poveștile și cu palate și cu prinți și cu săbii și cu monștri.

- De ce cu monștri, Micule?

- Ca să aibă prinții cu cine să se lupte și să se căsătorească pe urmă.

- Adică se căsătoresc cu monștrii?

- Nu, mamaie, nu pricepi nimic. Cu prințesele se căsătoresc, după aia.

- Bine, m-am liniștit, nu te mai întrerup, îl tachină bunica.

- Ca să-ți zic povestea trebuie să știu cum mai este, și nu mai știu…
Stai, că mai există în poveste și un soare, care nu putea să iasă din albastrul acela. Pe el o să-l ajute un băiat ca mine, care o să vină cu sabia lui și o să taie albastrul în două.

- Interesant.

- Da. Sabia nu era foarte ascuțită ca să nu curgă sânge, dar tot a curs peste tot și de atunci oamenii au zis că soarele e mereu rănit, și când vine din mare în cer și când pleacă din cer în mare…

- Foarte frumos, Mic! Foarte frumos! Povestea asta o să-i placă și lui Moș Crăciun! se entuziasmă bunica.

- Mai vrei să știi? începu să prindă copilul gustul poveștii.

- Firește…

- Mai e doar puțin, că poveștile mele nu sunt foarte lungi.
Dar vreau să știi cum a fost cu păsările și peștii când s-au despărțit.

- Cum a fost?

- Peștii au rămas în palatul lor, cu niște aripi mici, ca să nu se supere.

- Și păsările?

- Păsările au avut voie să plutească dacă voiau, fără să le ciupeasă cineva ascuns în apă.

Da’ să știi că s-a făcut și un mal de nisip, singur s-a făcut, pentru oameni, ca să poată să se plimbe, cu mâinile goale, sau cu găleata și lopățica.

Și mai e ceva.

- Ce mai e?

- Din mare, într-o zi s-a ridicat un far până la palatul din cer.

- De ce?

- Ca să îl lumineze când se face noapte.

- Nu cumva ca să lumineze marea?

- Nu.
Ba da, ca să lumineze și marea, că pe mare tot atunci au apărut niște vapoare mai mari decât niște avioane, pe care nici nu prea le văd.

Și gata! încheie băiatul, foarte mulțumit că a ajuns la sfârșit.

- Bravo Mic, povestea ta albastră e nemaipomenită.

- Și mie îmi place, mamaie, că nici n-o știam.