„Tuturor celor dragi nouă, bătrâni şi tineri,
Aflaţi că am pornit-o într-acolo de unde vin caii albi şi se stîrnesc vânturile albastre.
Şi fiindcă am plecat, păstraţi un colţişor în inimile voastre pentru noi
Fata Calului Alb
Băiatul Vîntului Albastru”
Carl Sandburg – Poveşti din Ţara Rutabaga

1. Un pasager clandestin

Vasul naviga de un timp prin apele teritoriale ale țării WU.
Căpitanul, profund cufundat în meditație nu observase schimbarea de decor. Alge fosforescente iluminau feeric apele verzi albastre până acolo unde țărmurile îndepărtate alcătuiau peisaje fantastice, de un incredibil pitoresc.
Raportul medicului era cât se poate de îngrijorător. La bord izbucnise o epidemie. Boala, adusă pe vas probabil de unul dintre pasagerii care scăpase filtrelor medicale, amenința cu efectele sale devastatoare întregul echipaj. Medicamentele din farmacia ultradotată, se dovediseră ineficiente, ameliorau simptomatic, dar nu vindecau și nu opreau răspândirea. În aceste condiții nici nu se putea gândi să acosteze. Vasul ar fi fost declarat în carantină cine știe cât timp... incalculabil ar fi fost și cuantumul prejudiciilor. Medicul, neoficial, sugerase la un moment dat ceva, o idee de prin manualele străvechi pe care le ținea într-un cufăr ca pe niște comori. O infuzie din florile plantei aflate chiar în cabina căpitanului ar fi stopat și chiar vindecat boala. Dar fie datorită neglijenței aparținătorului fie din alte motive necunoscute planta nu mai înflorise de mult. Privirile acestuia erau obosite, stinse...
Străinul, care tocmai intrase în cabină se fâstâci, încercă să atragă atenția printr-un gest amabil. Se opri în dreptul plantei de lângă biroul căpitanului, o admiră o clipă, după care luă micuța bucată de pânză galbenă de pe birou (folosită de obicei pentru a înlătura particulele depuse pe aparatura din jur) și delicat, ca o mângâiere, începu să șteargă frunzele aproape ofilite ale plantei. Căpitanul observă surprins gestul acestuia. Un gest... își spuse că un om care iubește florile nu poate fi decât sincer și bun. Se smulse din gânduri gata să îl asculte cu bunăvoință. Poate că această bunăvoință îl opri să reacționeze atât de autoritar cum ar fi trebuit când află că acesta călătorea clandestin la bordul vasului pe care-l conducea. Ascultă povestea lui, mai mult sau mai puțin verosimilă și se gândi chiar să îl ajute oferindu-i o slujbă la bord, să-și poată achita călătoria.
Astfel trecură trei zile. Trei zile în care nimeni nu observase că în zori vasul trecea prin dreptul unor țărmuri, seara prin dreptul altor țărmuri, dimineața prin dreptul țărmurilor din zorii zilei precedente iar seara prin dreptul țărmurilor din seara precedentă și tot așa și-n ziua următoare... Nimeni, nici căpitanul, nici echipajul și nici măcar pasagerii, nimeni nu observase că de fapt se învârteau în cerc. De asemenea, nimeni nu observase că aparatele de bord o luaseră razna. Părea ca și cum vasul s-ar fi cârmuit după legi proprii, ca și cum ar fi început să urmeze o altă cale nebănuită, neînțeleasă de nici o persoană aflată la bord.
Toată lumea era preocupată de miracolul care tocmai se întâmpla. Chiar din seara în care căpitanul îl cunoscuse pe intrus, planta începuse să-nflorească. Inflorescențe portocalii incendiau întreaga cabină, răspândind în jurul lor un parfum nemaiîntâlnit. Căpitanul nu-și amintea ca planta, pe care o primise cu mai mulți ani în urmă de la un bătrân armator, să fi înflorit vreodată așa. Își luă inima în dinți și-i permise medicului să culeagă o mână de flori din care acesta urma să prepare infuzia.
Efectele tratamentului se dovediră benefice. Pacienții izolați la infirmerie începură să se vindece în mod miraculos. Nu se mai înregistraseră noi cazuri de boală. Dar, mai mult decât atât, toată lumea părea foarte fericită. Euforia generală fu pusă pe seama bucuriei de a fi depășit pericolul iminent. De altfel, el însuși, se simţea cam ciudat, o stare de confuzie...
De la o vreme însă pe vas se petreceau lucruri neobișnuite. Șoapte, zvonuri, rumoare... oamenii îi raportau comandantului tot felul de întâmplări, extravaganțe ale proaspătului angajat. Prima însă în mintea căpitanului binele comun a cărui înfăptuire o atribuia în subconștient pasagerului clandestin.
Proviziile erau pe sfârșite când începuseră să se desfășoare evenimentele. Eliberat de teama izbucnirii unui nou focar de epidemie, căpitanul, la propunerea echipajului, decise să acosteze pe țărmul din zarea apropiată.

2. Pelerinajul

``Pilgrim, how you journey
on the road you chose
to find out why the winds die
and where the story goes.
All days come from one day
that much you must know,
you cannot change what`s over
but only where you go.

One way leads to diamonds,
one way leads to gold,
another leads you only
to everything you`ve told.
In your heart you wonder
which of these is true
the road that leads to nowhere,
the road that leads to you.``(Rona, Pilgrim)

Căpitanul inspectă vasul încăodată. Urmau să debarce în zori. Toate erau la locul lor. Ofiţerul de cart rămăsese pe punte. Schimbară câteva cuvinte despre aparatura care se defectase la bord. Trecuseră probabil printr-un câmp electromagnetic. Încercase să stabilească coordonatele locului în care se aflau cu ajutorul hărţii astrale, o hartă după care se ghidaseră alţi şi alţi navigatori de mii de ani. Dar oricât se străduia calculele nu reuşeau, apăreau erori, inadvertenţe. Totul se-ncurca de parcă ar fi fost un puzzle din care lipsea o piesă şi trebuia să o ia de la capăt. Va mai încerca încă o dată a doua zi, înainte de ivirea soarelui. Spera doar să nu fie ceaţă.
Cerul era senin. Dintr-o oală răsturnată se revărsase luna peste apele scufundate în liniştea unui somn de copil. Din adâncuri eternul freamăt, uneori ca o zbatere alteori ca un suspin.

***
Se retrase în cabină să se odihnească în puţinul timp care-i mai rămăsese înainte de a porni în incursiunea spre ţinuturile necunoscute din zare. Hotărîse să meargă însoţit de doi dintre membri echipajului, de noul angajat şi de câţiva pasageri care-şi exprimaseră dorinţa în acest sens. La bord avea să rămînă la comandă secundul. Procedeul era neobişnuit dar în pofida oricăror proteste, căpitanul dorea să pornească în cercetarea împrejurimilor el însuşi. Dorea poate, mai mult, să se elibereze din starea aceea de confuzie, pe care o punea pe seama stresului din ultima vreme. Înainte să plece însă, îşi propusese să poarte o discuţie cu pasagerul clandestin. Atitudinea acestuia începuse să-l deranjeze. Cel mai tare îl supăra faptul că acesta părea să-i citească gândurile. Le citea şi le interpreta într-un sens cu totul şi cu totul diferit faţă de intenţia, cea mai bună, a căpitanului. Cum însă un lucru asemănător se petrecea cu întreg echipajul nimeni nu părea să dea importanţă. El, căpitanul, era un om cinstit, corect, loial, nu cerea celor din jur mai mult decît şi-ar fi cerut lui însuşi. Şi era destul de uman. În sufletul lui nu sălăşluia nici unul dintre acele reziduuri care trăgeau înapoi individul; lăcomia, invidia, ura, gelozia, ei bine, toate acestea, îi erau complet străine. Cu toate acestea, în acel moment, el nu se simţea la locul său. Planta înflorită din cabina lui, ilumina încăperea. Înainte de a se scufunda în somn căpitanul îşi propuse să ia cu el în călătorie câteva flori; doar ceea ce e bun, e bun la toate. Apoi alunecă în vis. Acelaşi vis pe care îl avusese de mai multe ori, din copilărie.

***
Trebuia să urce un munte. Rând pe rând însoţitorii îl abandonau şi el trebuia să urce de unul singur. Un sentiment dureros îl sufoca în timp ce o voce, ca un gând îi spunea: ''În ţara aceea în care munţii sunt mai mult decît munţi, sunt altare vaste în aer liber… Vânturi aleargă de-a lungul stepei precum hoardele unei armate invadatoare crude şi imprevizibile şi pline de nisip, sau foarte reci sau foarte fierbinţi. Ele lasă în urma lor imense blocuri de granit albastru. Prin acest granit vor trebui să treacă… ''

O explozie de lumină săgetă cu mii de ace. O senzaţie stranie, o stare de nedefinire a întregului corp, o durere violentă pornită din creierul care zvâcnea sacadat într-o mare de flăcări, coborând de-a lungul şirei spinării, către membre, unde strigătul de alarmă al nervilor asediaţi stăpâni pentru o clipă totul. Apoi şocul puternic al simţurilor transformă plexul solar într-o cavitate care absorbi întregul corp. Pulsând, creierul se prăbuşi printr-un culoar de-a lungul unui ocean de întuneric, până când ceaţa începu a se risipi, treptat, făcând loc unei lumini difuze.
Nebunia ţesuturilor vii care se-ncăpăţînaseră să supravieţuiască. Coborî spirala. Umbre şi voci, ţiuitul monoton al aparatelor toate amestecîndu-se într-un amalgam ameţitor. Clipirile curioase ale monitoarelor înregistrau pulsul slab. Un gol imens, sentimentul acut al singurătăţii...şi setea. Încercă să-şi mişte buzele, să şi le umezească. Sora sesiză cum faţa micuţă acoperită de bandaje se zbate să schiţeze un gest. Văzu buzele arse ale copilului mişcîndu-se şi se gândi că s-ar putea să-i fie sete. Un licăr de speranţă.

Trecuseră atâtea zile de când se zbăteau să salveze această pâlpâire de viaţă!
Pe fereastra deschisă năvăli o pală de vânt. Venea primăvara. Pe deal o întâmpina ofrandă de flori. Potop de ghiocei, de zambile, de petunii viu colorate îşi scuturau scufiile de zăpadă. Natura renăştea îndreptându-şi spre soare bucuria de a trăi. Ar fi vrut să alerge. Ba nu, ar fi vrut să zboare! Îşi aminti machetele la care migălise acasă împreună cu tatăl său. Nu-i plăceau jucăriile gata asamblate. Le demonta ori de câte ori le prindea. Îi plăcea în schimb să meşterească tot timpul câte ceva. Aveau garajul plin de navomodele, aeromodele, rachetomodele. Nici unul dintre acestea nu-l puteau deocamdată ajuta. Era legat de mâini şi de picioare. La propriu. Răstignit sub o lampă imensă, pe un pat de spital. Şi tata şi mama nu veneau. Doar dimineaţa şi seara îl vizitau un sobor de medici şi surorile care se tot schimbau... Era atât de singur, de neputincios, de trist! Ar fi plâns dar nu avea voie. Un băieţel curajos ca el nu-şi putea expune slăbiciunile în faţa unor străini. Întoarse privirea dinspre fereastră. Priveliştea aceea, misterioasă chemare la viaţă, îl tulbura. În dreapta, pe noptieră, o fotografie cu munţi şi cu zăpadă. Îi zîmbeau ochii oblici ai mamei. Vocea dulce a mamei: într-o zi vei merge şi tu acolo, în ţara aceea în care se nasc poveştile. Unde erau oare acum? Mama? Tata?

Se deschise uşa. Din pat nu vedea decât partea superioară a odăii, astfel încât tresări speriat când auzi o voce ca un clinchet de clopoţel, chiar lângă el. Se strădui să privească în direcţia dincotro venea vocea. Un omuleţ micuţ cu o scufie nostimă pe creştet îl privea cu un amestec de duioşie şi veselie.
– Cine eşti? De unde vii? îl întrebă bravând.
- Nu-ţi mai aminteşti? Sunt piticul din povestea pe care ţi-o spunea mama ta.
Băiatul îşi aminti cartea cu poze din care-i citea mama când era bolnav şi trebuia să stea în pat. Observă atunci că piticul avea urechile lungi şi o baghetă de argint în mînă, la fel ca cel de pe copertă. Ba chiar şi zîmbetul era la fel. Se gândi cât de mult îi lipsise, în clipele de deznădejde, de durere, de boală.
– De ce ai venit?
- Pentru că m-ai chemat. Am venit să te-ajut.
- Nu mă poţi ajuta, izbucni copilul. Aş vrea să plec de aici, aş vrea să-i văd pe mama şi pe tata. Ei nici nu ştiu că sunt aici. Nu ştiu că sunt bolnav şi cred că mă caută. Poate sunt speriaţi că nu ştiu ce se întîmplă cu mine. Sunt sigur că dacă ar fi ştiut unde sunt, ar fi venit să mă vadă.
Spiriduşul se fâstâci, apoi făcu un semn cu bagheta şi scoase la iveală un glob de sticlă. Prin el se vedea un castel, în vârful unui munte, înconjurat de văi şi prăpăstii adânci. Castelul era cernit. Stăpînul şi stăpîna îşi aşteptau copilul pierdut printre străini.
Ningea. Petalele albe ale pomilor înfloriţi. Răcoarea zăpezii pe fruntea care ardea. Spiriduşul se căţărase pe marginea serii. Culegea instantanee.
– Să nu pleci!

Stele mai licăreau încă deasupra apelor când s-a trezit căpitanul. O oglindă tulburată doar de ruliul discret al vasului de croazieră. Deasupra adâncurilor impenetrabile unde concentrice se estompau până acolo unde imensitatea abea vălurită se uneşte cu cerul.
Ofiţerul de cart îi prezentă raportul. Nu se semnalaseră incidente. Nu reuşise să stabilească locul în care se aflau, cu toate că cerul limpede îi permisese sondarea acestuia în profunzime. Constelaţii cunoscute atît de bine de mateloţi îşi modificaseră poziţia, astfel încât păreau de nerecunoscut. În rest, linişte.
O linişte profundă, apăsătoare, nestingherită de valuri, nestingherită de vânt...
Poate vegetaţia, fauna de pe ţărmul aparent nelocuit vor furniza mai multe amănunte, îşi spuse căpitanul, apoi coborî în sala de mese. Lumea se adunase deja pentru micul dejun. Mesele îmbietor aranjate erau în mare parte ocupate. Preferă să se servească singur, alegând doar câteva produse de patiserie, pregătite cu mare rafinament de bucătarul şef şi un ceai din florile plantei. Se aşeză la masa sa, unde se aflau adunaţi membrii echipajului care urmau să îl însoţească în mica expediţie: doi aghiotanţi, câţiva pasageri şi o asistentă. Vocile mesenilor se împleteau într-un vuiet de o tonalitate joasă, plăcută, revigorantă. Privi în jurul său ca şi cum ar fi vrut să memoreze chipul fiecăruia. Era o curiozitate a căpitanului să studieze natura umană. Anii îndelungaţi petrecuţi în slujba oamenilor l-ar fi putut face pe oricare altul să creadă că aflase suficient de mult, că nu ar mai fi nimic să cunoască. Dar asta ar fi însemnat să se îmbete singur cu apă rece. Trebuia să admită, de fapt, nu se cunoştea nici măcar pe sine. De cealaltă parte a mesei, pasagerul clandestin zâmbea. Cu siguranţă îl ghicise din nou. Iată un om pe care, el însuşi, nu reuşise încă să-l citească. Urmase un gând, un instinct şi poate greşise în aprecieri. Ceva îi spunea însă că nu era timpul să tragă niciun fel de concluzii.
În dreapta căpitanului, se afla unul dintre aghiotanţii care urmau să îl însoţească pe ţărm. Un om meticulos, organizat, foarte responsabil. Un bun executant, dar care ezita întotdeauna şi cel mai adesea, se eschiva atunci când trebuia să ia decizii. Al doilea însoţitor era tocmai opusul celuilalt, zgomotos, cam dezorganizat, dar intuitiv. În situaţii extreme afla soluţii excelente. Dintre pasageri, un oarecare respect îi inspira cel căruia toată lumea îi spunea Profesorul, datorită felului său de a fi, pedant dar elegant, asemenea unui gentlemen al unor vremuri trecute. Privirea căpitanului stărui o clipă asupra Misionarului, un creştin devotat cauzei sale, apoi asupra artistului prestidigitator, la origine inginer, care-şi descoperise târziu vocaţia de scamator, iniţial doar un hobby, apoi, în urma succesului marcat, principala sa ocupaţie. Asistenta, care urma să le acorde şi primul ajutor în caz de nevoie, era o femeie trecută de 30 ani, foarte pricepută în meserie, un om de nădejde capabil să facă faţă unor situaţii de stres extreme.
Ancora fusese aruncată în apele acum incendiate de soare ale golfului.
Coborâră în mica ambarcaţiune, pregătită cu toate cele necesare, pentru o scurtă expediţie. Porniră. Rămânea în urmă silueta albă şi elegantă a vasului. Un copil agita o batistă în semn de rămas bun.