Prima cărămidă...
alături de oameni am fost mereu
o bucurie avortată spontan
din pântecele străin al lumii.

A doua cărămidă, același perete...
m-am ascuns întotdeauna de sfârșituri,
fără să mă tem
și fără să cred în ele.
Multe au intrat prin ușile încuiate,
multe aveau coasta împunsă,
multe m-au înviat.
Nu le-am mărturisit și nu mi-am lepădat
curajul de a rămâne.

Rândul trei fără fereastră...
nebunii nu vor avea niciodată amintiri.
Așa am hotărât să cresc poetă,
să fac milostenie
din sărăcia minții mele:
primiți și voi o cămașă de forță,
eu am două.
Purtați-mi legătura de strădanii,
zâmbiți-mă pe la colțuri
și nu mă uitați.

Patru, cu fața spre răsărit...
indiferența ucide sigur,
moartea doare.

Un zid de bănuieli îmi desparte
viața de Dumnezeu.
N-o să-i jertfesc nimic pentru că aștept
noaptea care să mi-l dărâme din temelii.