Astăzi am mâncat bureți. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărțite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Și ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are șarampoi. Eu am crezut că „șarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Și, cel mai bun lucru, era plin de bureți. Apoi i-am mâncat. Nu pe toți, că erau prea mulți și n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm și mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioși, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
Dimineața foarte devreme. Ger. Două lucruri pe care le ura cu toată ființa. Dintotdeauna.
Gara. Aproape pustie. Cîțiva oameni țopăiau încercînd să-și alunge frigul, în sala mare. O singură casă de bilete luminată. Nimeni dincolo de geamlîc.
Ce bine că își cumpărase loc de la agenție. Închise ochii. Simți o usturime caldă pe marginea pleoapelor în clipa cînd se atinseseră. Își strînse umerii în blana de oaie cu vag miros de tăbăcărie. Picioarele începuseră să îi înghețe. Lovi cizmele una de cealaltă fără prea mare folos. Deodată clipocitul metalic dezacordat al „Valurilor Dunării” în difuzoare îl trezi din moțăială. Trăgeau garnitura.
Ușa se deschise brusc și o pală de frig trecu prin sală.
Doamna aceea, cu părul blond, înspicat cu alb, coborât în bucle pe lângă tenul deschis la culoare, aproape palid, se privea în oglinda de la baie. "Frumoasă culoare de păr am! cât se mai chinuie puştoaicele astea să prindă nuanţa asta!"
Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
Comentarii aleatorii