"3. Temnița selectă a retrăirilor și regretelor" din volumul de debut "Să îndeplinim
... strivită pentru totdeauna de talpa zgrunțuroasă a bocancilor săi de militar.
Să mai simtă încă o dată mirosul de cafea tare, nu poșirca cu apa și cu aripioare de gândaci roșii pe care Firfirică le răspândea în celulă, dupa ce le împraștia cărnița printre măselele stricate. ”Domnu’ e servit cu chou a la crème și cu iepure fezandat și sos de iman baialdi. Fazanul e deficitar, îi lipsește ceva. La Paris, la Chez Martine, dacă prinzi așa ceva poți să îi dai ospătarului cu tava în cap. Sau la Eger, lângă Budapesta. Totul poate să fie impresionant de bine gătit, un singur fir de păr de câine sau de pisică dacă ai găsit în pește, chelnerul revine cu o tavă pe care aduce un satâr, un cuțit și o drujbă, dintre care tu nu ai decât să alegi. Prost să fii să spui nu.”.
La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors, se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
I-au spus Vezică. Accentul, bată-l vina! Vezi că te caută nu’ș cine, vezi că vin diseară pân’ la tine... Vezi-că-le astea la un loc i-au adus porecla. Și cu ea a rămas. Numele lui e Claudiu. Dar cine să-l mai țină minte? Nimeni nu l-a învățat să pronunțe cuvintele astfel, într-un fel al lui, care enervează pe unii și distrează pe alții. Dacă i se pare că îl sâcâi, urgent te expediază printr-un fermecător „mămălaș’?”.
Comentarii aleatorii