Nimeni nu mai știa cum începuse totul. Ne mai aminteam doar că fugeam din calea apelor. Grupuri răzlețe urcam, de multe ori în fugă, înspre locuri în care speram că apa nu ne poate ajunge. Ploaia cădea deasă, constant, impasibil, dar blândă, fără furtună, fără vreun fulger, fără vreun tunet, care să ne înspăimânte și mai mult. Dar parcă tot nu era de ajuns pentru așa puhoi de apă. Mulți vorbeau că s-ar fi fărâmat barajele din munți, iar acum apele năvăleau la vale. Alții spuneau că barajele fuseseră înghițite de mult.
Urcam. Grupul nostru fusese numeros la început, dar se rupsese în altele mai mici care apucaseră alte căi, în aceeași fugă disperată, de urcuș continuu deasupra apelor.
A fost odată un scriitor de povești.
Și lui i se întâmpla așa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduș, sărea pe hârtie, citea tot și zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde știi?
Dar spiridușul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiridușul să n-o citească și să nu-și dea cu părerea.
Poveștile care îi plăceau lui și i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Șterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ștergea și trecea la altă poveste.
Și se gândea cum să facă să-i placă nemulțumitului.
A doua zi Andrei se trezi dis de dimineață să hrănească iapa, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim vrea să meargă la oraș – apăru Mărioara în ușă.
– D'apoi eu știu dacă domnul doctor o vrea să vină cu mine la Sighet cu căruța – răspunse ironic Andrei.
– Sigur că vin cu tine Andrei! – se ivi și Maxim în ușă mișcându-și mâinile pe lângă corp ca pentru înviorare.
Lui Andrei, deodată, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți de vă spălați, iar eu vă pregătesc ceva de mâncare, ca să nu porniți flămânzi la drum – zâmbi bucuroasă Mărioara, privindu-și frații care se pare ca nu-și mai purtau pică unul altuia.
Fire extrem de meditativă, Agathon, chiar și atunci când era pus la cele mai grele munci, era de-a dreptul imperturbabil. De pildă, la arat, cufundat într-ale lui, nici nu mai realiza că deviază de la brazdă. Asta îl scotea din sărite pe Chirivoi, stăpânu-su, care uita total de maniere : “Țală, Agathoane, `tu-ți Dumnezeii mă-ti! O ții strâmba Nastasă, tot spre arătură, ha, numai asta știi ?! Închinarea cui mi te-a dat pe cap, azi și mâine!” Câte iuști îi administra pe spinare, și să le numeri era greu. Acu`, și Chirivoi ăsta uza de mijloacele în cauză, nefăcând deloc economie, chiar dacă situația concretă se putea rezolva și prin alte metode, mai umane. Pentru că uman era, într-un fel, și Agathon.
Comentarii aleatorii