Ceva mai departe, pe mijlocul străzii, fusese săpat un şanţ adânc în diagonală şi bucăţile sparte de pavaj stăteau grămadă pe movilele de pământ de pe margini, amestecate cu aşchii de scândură şi resturi oxidate de ţeavă. Maşina ocoli capătul mai lat al şanţului, împrejmuit cu plasă şi trecu dincolo, urcând pe trotuar, luminând cu farurile asfaltul ciuruit de gropi.
Simion are capacul lui de canal, în parcul din fața Gării de Nord, pe aleea principală. Locuiește central, cum s-ar spune. Capacul e unul cu ștaif, din fontă, cu înscrisuri emboss - Uzinele Comunale București, 1929. Unii au aplecare către capacele astea noi, cu marcajul – sînt beton!nu mă fura - dar Simion îndrăgește fierul, are o rezonanță aparte.
Noaptea, cînd pune capul jos, își aude inima, poc poc poc !, parcă Domnul îi bate caiele de argint în tîmple, să nu i se tocească simțurile.
Gâfâi. Inima mi-a ajuns în gât. Am fost, la un moment dat, ultimul din pluton. Acum câțiva m-au depășit cu o tură. Este ultima mea șansă. Niciodată să nu te grăbești. Ajungi mai repede acolo unde nu vrei. Un cui se înfige în inimă. Gâfăi. Inima …Nu. Ba da. Nu asta vreau. Vreau…Am vrut. Ce am vrut? Capul îmi plesnește. Gâfâiala nu se mai aude. Nu o mai aud. S-a mutat în rărunchi, în picioare, în tot corpul. Întregul care sunt eu…Nu mai gâfâi. Fibrele se contractă-decontractă spasmodic. O lumină imensă…Explozie. De întuneric luminos. Încetinesc ritmul. Ritmul mă încetinește. De ce? Ultima șansă? Pe dracu'! Cine vorbește? Și de ce?… Se destinde. Simt cum începe să se destindă. Cine? Alergarea care, încă sunt Eu. Eu? Nu. Eu sunt cineva din afară care mă privește alergând. Mecanic. Am vrut-o.
Încercase, de câteva ori, să ajungă la sertarul de sus din corpul-turn al mobilei din sufragerie, dar era încă prea scundă - la opt ani avea trupul unei fetiţe de vreo cinci-şase anişori – dar absolut toate tentativele se terminaseră prin inevitabile căderi, destul de dureroase.
Nu renunţase, uita repede durerea şi nici vânătăile de pe pulpe sau braţe, urme provocate de muchiile mobilierului vechi, dar impecabil lustruit, nu reuşeau să estompeze dorinţa copilărească de a atinge acel obiect negru - argintiu care lucea, uneori, în mâinile aspre ale bunicului.
Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
Comentarii aleatorii