Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?

Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.

Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...

- Nu, nu pot veni să te iau de la gară...trebuie să vorbim zilele astea...știi...s-ar putea să mă întorc la fosta mea soție... și apoi tăcere.

Taxiul galben își făcea datoria pentru care era plătit: să o ducă acasă. Nu mai era nimeni pe strada ei. Doar zgomote. Într-un fel ciudat, enervant chiar, se simțea bine. Cheile se învîrteau perfect în ușă. Gresia rece era o binecuvîntare. Patul galben – primitor.

Între oameni totul e ascuns, n-o să găsești acolo decît momente de liniște. Sau poate un om sau doi se întîmplă să ți se lipească de suflet. Atît. E puțin... Hai, cu grijă închide fereastra... aici e ceea ce cauți. Ascuns între filele de suflet care-ți ești tu ție însăți...