Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreștilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruța, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prășit ori secerat, și-i lua cu ea pe toți cei șapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciți binișor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului și animalelor. Treziți cu noaptea în cap, nicușorii mârâiau somnoroși și urcau încetișor în căruță, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuți cu doi bărbați, amundoi plecați pe cealaltă lume, băieții nu se separau nici într-un fel și, ajutându-se unul pe altul, nici nu-și mai dădeau seama ce copilărie chinuită au. Câteodată, târziu în noapte, Maria, peste care trecuse atâtea greutăți, îi privea în somn la lumina chioară a unei lămpi de gaz cu țilendru afumat și ofta cu lacrimi în ochi la gândul că cine știe ce viitor îi mai așteaptă și pe ei. Deși cu toții erau buni, harnici și ascultători, Mitruț, primul dintre nicușori (așa îi alinta Maria pe cei patru copii făcuți cu cel de-al doilea soț), avea un feleșag aparte. Luat pe lan, întotdeauna îi plăcea s-o vadă ghiftuită pe Marțolea, văcuța lor ce-i hrănea cu laptele de toate zilele, adusă legată în spatele căruței. Pentru asta, alerga toată ziua să-i adune buruienele care îi plăceau mai mult și păpușoii tăiați cu sapa la rărit. Însă, de câteva ori pe zi, se întrerupea din treaba lui ori din joacă, și când, de la distanță, auzea apropiindu-se trenul, se așeza pe malul înverzit de la marginea liniei și privea uriașul șarpe de oțel până ce, odată trecut, ultimul vagon devenea atât de mic încât nu se mai vedea. Îl vrăjea locomotiva care, deși neagră ca de smoală și cu coșul fumegând, părea o jucărie; roțile, cu margini argintii și spițe roșii, legate câte trei (în sistem bielă-manivelă, cum avea să învețe mai târziu că se cheamă) se lăsau iute învârtite de un piston nervos, iar de deasupra, prinse în jurul unor oale tuciurii, străluceau mai tare ca verigheta bunicii în bătaia soarelui niște inele alămite. Cu toate că trecea mâncând pământul și pufăind mai înspăimântător ca zmeii din povești, Mitruț avea timp să vadă, după ferestrele cu perdeluțe date la o parte, doamne și domni care nu-și ridicau ochii din câte o carte, copii care dormeau în brațele părinților sau care își turteau năsucurile în geamul compartimentului privind câmpul. De multe ori, aceștia, deși de lume bună cum își închipuia Mitruț îi răspundeau cu căldură la salutul lui, fluturându-și aprig mânuțele. Spectacolul acesta, care se repeta de câteva sute de ori într-o vară, le umplea de fiecare dată inimile de bucurie nicușorilor. Ceea ce-și dorea Mitruț acuma era ca măcar odată trenul să oprească lângă bucata lor de pământ. Ar fi vrut să coboare, pentru câteva clipe, copiii de domni cu părinții lor și să-i vorbească. Cu toate că, dacă s-ar întâmpla asta, el n-ar ști ce să le spună. Dar nici nu crede c-ar fugi. Poate că dacă i-ar întinde vreunul o jucărie, ar lua-o… Lângă tarlaua Bâlbâitei, vecină cu a lor, în vârful unui stâlp metalic, un braț de tablă cu un ochi la capătul rotunjit era tot timpul ridicat. Le-au spus lor cei mari că trenul oprește doar dacă brațul s-ar lăsa în jos spre linie întocmai ca o mână de om care îți face semn să stai. Se termina toamna de-acum, urmând amar de zile când nu trebuiau să mai vină pe lanul de lângă linie, și semnalul rămânea veșnic deschis. Trenurile se apropiau și se depărtau la fel de vijelios. Totuși, într-o zi călduroasă de octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, minunea avu loc. Brațul semnalului mecanic ținu în loc acceleratul Iași-Timișoara minute în șir. Ceva s-a petrecut în Gara Verești că impegatul nu reușea cu nici un chip să-i facă intrare. Mitruț văzu atunci o domniță care coborî încet dintr-un vagon ce avea o dungă galbenă trasată pe deasupra geamurilor (era de clasa întâia) și se apropie de locul unde el și frățiorii lui priveau minunați ca la o imagine de basm cu spiriduși și zâne bune. Împrăștiind în jur miros de parfum de flori, le întinse o cutie căptușită cu staniol plină cu bomboane de ciocolată. I-a mângâiat pe cap pe fiecare, le-a spus vorbe pe care nu le-au mai auzit vreodată, iar lui Petruță, mezinul, care începuse să plângă, i-a șters lacrimile cu batista ei. De pe scara vagonului, niște copii, nu mai mari decât ei, îndemnați de părinții lor, i-au chemat și le-au dat propriile lor jucării: o mașinuță, un ursuleț de pluș, un pistol de plastic. Domnița le mai spuse să nu fie supărați pentru că, atunci când vor fi mari, se vor plimba pe săturate cu trenul...
Șuieratul brutal al locomotivei, la care conductorul răspunse ridicând un steguleț galben și suflând anemic într-un țignal ținut între dinți, întrerupse totul…