mereu m-am întrebat cum a aranjat dumnezeu intrarea în casă poate că era adevărată povestea prafului de stele și suntem desprinși unul din altul numai că sunt oameni care provin din nove supernove din planete în formare le poartă zilnic cu ei fără să se observe le îndeasă în piele și zâmbesc complice când își întâlnesc frații copiii libertatea
nimeni nu mai ține minte prima lumină câte bătăi avem pe minut sunt atâtea lucruri care se schimbă și le descoperim rar de parcă ni s-a dezvelit o gambă sub fusta lungă în timp ce ne așezăm armonios picior peste picior gustăm din vinul ăsta sec gândindu-ne cum există cuvinte pe care nu le folosim niciodată chiar dacă le simțim știu și eu neîndemânarea cu care reacționez e doar un semn că ceva intangibil îmi joacă feste poate e teamă sau poate încolăcirea în câteva straturi din prima nu se întâmplă nimic fiindcă nu se cunoaște nimic
la câte se renunță și câte respinge eul nostru hotărât le trece prin pielea înroșită invazia exterioară ne face plăpânzi dar mereu e ridicarea albă care șterge amețeala mai sunt zece minute și plec sper să nu întârzii de ce intervin tot felul de nimicuri tocmai când nu trebuie și ne îmbolnăvesc deodată răul din rău vântul din ploaie urletul din tăcere
dragostea ta pleacă din sfințenie
nu ți-am spus
de câteva zile e doar o ancorare în absență iar liniștea absenței nu e liniștea absenței e zbuciumul depărtarii dar sufletul știe când să o ia de la capăt
cât să dea cât să primească lumina caldă dinspre răsărit