plouă triumfător în orașul
cu edificii multicolore
cu baruri jegoase
cu depozite uriașe de alimente și șobolani
cu biblioteci secrete pentru toate femeile singure din lume
cu bănci falimentare, mincinoase
cu biserici monumentale, mincinoase și ele
plouă și se inundă canalizările
și se strică clopotele
și se întorc oamenii în umbrelele lor ca în niște chilii
și se inundă strazile și etajele
și turnurile și catedralele
și eu , cocoțată undeva , pe un rest de poem
savurez toamna asta atât de necesară

îmi amintesc că eram altcineva și eram prietena mea și aveam

și alte tunele, boltiri, concerte ilicite, germinări, ploi neterminate, cu pori dilatați, cu pești vorbitori, cu nopți înșirate pe frânghii că niște rufe niciodată spălate să mai păstreze ceva din mirosul castaniu, cum poate avea culoare absența, cum sa suprimi spațiul alb dintre două invazii, memoriile tracasate, se întreba în vreme ce se gândea că primăvara nu e decât sex floral, în vreme ce se multiplica , în vreme ce frica o tăia ca un cuțit în pretexte și scuze, orele ar fi crescut deasupra ei organice, înghițind-o , înfometate după tot acel sfârșit de milenium, prea frumos scenariul pentru un singur actor, prea lungă partitură pentru un sigur instrument, prea departe luna să-i vedem și reversul

plouă

nu, nu mă gândesc la tine ca la un avion
nu mă gândesc la tine
ci la pistolul uitat în tâmpla mea , în mațele mele
la morții mei neliniștiți
(acum am crescut, știu să scriu despre mame care mor și depre surori asemenea)
sunt eu cea de care mi-e dor, idiomul, limba mea nefirească
pe care am pierit cândva ca o pasăre proastă îndrăgostită de propriul cântec

aveam o căsuță de lemn, un lemn frumos mirositor, tapată cu scoici si plante marine , din loc în loc atârnau berze albe de hârtie cu prunci în cioc , tot de hârtie și când se dechideau ușile, acoperișul , vântul le adia și ele se leagănau ca o pendulă inexactă fără să-mi imaginez dacă ce va urma va fi o altă noapte sau o altă zi ( nu mai știu ce sunt pendulele, dacă se leagănă sau nu, însă știu ce e timpul și e deja frig), nu mai am nevoie de scări , căsuța mea știe să fie zburătoare… (cine îmi da o haină, nu vreau să merg goală prin vise să nu mă mai pot trezi de rușine, cine îmi da hârtie și căsuță de lemn …?!)

într-un final vroiam
să ne strângem lucrurile
orașul luase foc, într-o altă poveste
au ars ziua și noaptea laolaltă
și lucrurile dintâi și cele de pe urmă
și lăstunii și mierlele și cărțile sfinte
toate
de la un biet calorifer pus în drum
aproape de cele mai senzitive cearceafuri
aproape de cel mai războinic an
de luna cea mai rotocoală...

orașul a ars demult
nu mai moare nimeni
nici singurătățile nu mai migrează
nici luna nu mai e decât un gol
o casă albă, poemă stă lăbărțată
acolo unde se strâng să moară
portocalii
nu am nimic să-ți spun

și plouă