Un creștin (ortodox) îmi atrage, politicos, atenția, printr-un comentariu, în legătură cu «morala» concurenței în cazul exploatării unui «eveniment de piață» (imprevizibil) despre care am vorbit în textul meu „Unde dai și unde crapă…..”. Și, în general, a concurenței ce poate să apară în cazul exploatării oricărei astfel de «apariții instantanee», indiferent de natura ei.

Oi fi eu creștin ortodox prin tradiția în care m-am născut; dar nu sunt lovit cu leuca-n cap să «întind și obrazul celălalt». Trebuie să mă apăr, împiedicând pe cel ce încearcă să-mi facă rău. Dar, fără pornire, încrâncenare, violență. Ci, «iubindu-l». Sau, mai bine zis, cu «compasiune». Pentru că știu că răul se va întoarce împotriva sa; ceea ce aproape că mă dezarmează dar continui s-o fac.

Să revin, acum, la oile noastre. În textul meu când am vorbit de «exploatarea» unui eveniment imprevizibil de piață, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gândi «morala». În sensul în care atunci când în astfel de situații apare concurența, adaptarea noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decât a simți și a acționa în sensul „Totalității”. Adică cu compasiune față de adversar. Și dacă, în astfel de situații, apar mai mulți care procedează la fel ca mine, cu atât mai bine. Pentru că atunci apare sinergia cooperării în cadrul unor jocuri cu sumă nenulă, pozitivă. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din textul ce l-am postat anterior („Unde dai și unde crapă….”). Dar dacă am fost „provocat”, am încercat acum să răspund .

*

Și, pentru că tot a venit vorba, voi mai dezvolta puțin subiectul. Și mă voi referi, să-i zic, la «iubirea profană». Și care nu are numic de-a face cu «compasiunea». Astfel, «iubirea profană» poate fi considerată un sentiment posesiv: iubești pe cineva, sau iubești ceva pentru că l-ai transformat în «lucru» pe care îl posezi și nu te poți despărți de el (dacă iubim, de exemplu, o persoană, noi o posedăm: lucrul iubit e posedat; și spunem: „să nu iubești pe altcineva! Iubește-mă doar pe mine!”). De aici decurge și mila care este, în primul rând, o frustrare atunci când lucrul posedat tinde să dispară (boală sau alt fel de distrugere). În schimb compasiunea este iubire fără obiect, ce nu trebuie să fie încărcată de afectivitate nocivă. Un exemplu elocvent îl poate reprezenta un chirurg de vocație. Dacă atunci când operează un pacient 99,999… % pierdut și reușește să se detașeze complet de milă, nu-i va tremura mâna și își va duce misiunea până la capăt, dincolo de orice limită posibilă, salvând o viață, chiar dacă pacientul, din întâmplare, îi e dușman. Și astfel se adaptează unui «micro-eveniment» creat de impredictibiltatea «Totalității» unindu-se - intrând în comuniune cu Ea - chiar și pentru câteva clipe. Astfel se poate vedea cât de eronat interpretăm, uneori, noi creștinii obișnuiți, sintagma „să ne iubim dușmanii”. Și considerăm, dacă nu o blasfemie, cel puțin o erezie „iubește și fă ce vrei”, cum zice Sf. Augustin.

*

Cel mai frumos cadou care l-am primit vreodată, mi-a fost trimis de sărbătorile ce vin, de către unul dintre cei mai buni și dragi prieteni , Adrian Ioniță, trăitor în USA, L.A.. Și căruia îi mulțumesc din tot sufletul. Adrian care în „Revista Argos”, Numărul 38, decembrie 2008 de la http://www.freewebs.com/revistaargos/vitralii.htm, publică un text intitulat tocmai „Iubește și fă ce vrei”. Text care se încheie astfel: „Se pare ca orice ai face, niciodată nu este bine. Cum vine asta? Foarte simplu. Daca ești din categoria celor ce fac ceea ce simt ca altora le-ar face plăcere (ceea ce poate decurge din zicala «niciodată nu face altuia ceea ce ție nu-ți place», mergând până la limita unui altruism absurd de a face altuia numai ceea ce lui îi place n.m. G.M.) , propun să îți tragi puțin scaunul în spate și să îți tai din avânt. Pentru ca, de multe ori, se întâmplă să faci ceva ce nu iți place doar pentru a vedea că altora le place. Și atunci când ți se spune ca nimeni nu te-a pus să faci ceea ce nu-ți place, te întrebi ce fel de plăcere mai este și asta? Deci tot mai bine e să-ți bagi picioarele-n ea de treabă, să rămâi mai puțin inteligent și să nu mai faci nimic, pentru că tot se va găsi cineva să facă și nu va trebui să dai cu capul în zid, nici să bagi bilețele în el. Nimeni nu a râspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu, care a spus într-un comentariu pe un sit: «Ferește-mă să urăsc» ”.

Evident că Adrian exagerează când zice: „Nimeni nu a râspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu….”. Pentru că «a te apăra fără să urăști» este tocmai principiul artelor marțiale pe care nu l-am «inventat» eu. Dar, despre asta, cu altă ocazie.

*

Totuși nu pot să închei, fără a reveni la «economia de piață», și fără a sugera că, după umila mea părere, ceea ce a făcut ca Japonia și apoi alte economii asiatice să poată deveni competitive în raport cu Occidentul, a fost tocmai aplicarea unui principiu similar cu cel al artelor marțiale. Care-și găsește, poate, cea mai frumoasă expresie în Zen. Zen care a stat și stă la baza așa numitului «Management Kay Zen». Importat, în general în mod deformat și în Occident. Singurii care i-au păstrat nealterat spiritul au fost nemții. Și nu pare a fi o întâmplare faptul că primul Institutu «Kay Zen» a apărut în Germania (ulterior organizații de acest fel au invadat Occidentul). Iar Germania probabil că a adoptat nealterat managementul de care am vorbit, tocmai pentru că a trecut, după al doilea război mondial, prin aceeași tragedie ca și Japonia.