Sunt impresionat de substanţialitatea fiecărui vers, de felul în care imaginile poetice prind contur prin tuşe tot mai puternice. Imagistica primului vers e cinematografică: stropii limpezi ce cad. Apoi zgomote discrete sunt introduse cu cea mai mare fineţe: "dinţii de lapte/ ai primului înger", ori "umbrar de sunete", sau "vorbă risipită în somn".

Tandemul versurilor din strofa a treia are o alcătuire simfonică, o construcţie perfect cadenţată, probabil datorită ritmului amfibrahic, deschis şi înalt. Ultima silabă a tandemului este însă eliminată şi lasă expresia în suspendare, în aşteptarea unei explicaţii: "eu/ o gâză-ntre două ferestre..."

La nivel compoziţional aş remarca succesiunea privirii: odată ochiul priveşte-n afară, apoi înspre sine. La început tonul e reflexiv, apoi retoric, sfârşind din nou reflexiv, aceasta conferind o anumită construcţie sferică, în perfectă consonanţă cu intenţiile semantice ale textului. Detectez o nuanţă aproape de pioşenie în faţa micilor "minuni" ale lumii, un soi de bună-cuviinţă în faţa spectacolului fiinţei, care îl situează pe autor aidoma unei "gâze între două ferestre", un autor care se trezeşte integrat în acest palpit-respiraţie-cosmică.

O poezie nu bună, ci de-a dreptul impresionantă, profundă şi plină de subînţelesuri.