Într-o bună zi, în fața porții, a putut fi văzut tractorul având agățată de data aceasta și o remorcă. Doar o jumătate de ceas le-a trebuit amorezilor să încarce „zestrea”. Macaturi, lenjerii, ceva mobilă, saci cu făină și cartofi, aragazul și butelia. Nu a fost uitat nici Jănică, gânsăcelul preferat al Licăi. Scos din ou în prag de iarnă de o cloșcă tomnatecă, era singurul supraviețuitor al promoției. Babele susțineau că nu-i a bună pentru casa la care cloșca rămâne cu numai un boboc și că mai bine l-ar tăia dacă tot s-a făcut de câteva kile bune.
Odată, unchiul Fedea o păţi rău de tot.
Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban şi ascunzându-se în tufişuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furişa printre tufişuri şi asmuţii câinele asupra lui:
– Şo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâşu’ mă!...
– A-a-a-a-a!... se auzi din tufişuri, un răcnet sfâşietor, de-l trecură pe cioban fiorii.
Sprinten ca un veveriţoi, unchiul Fedea se căţără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranţă, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufişuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» şi mai sfâşietor decât primul, un «Ă-ă-ă!» înnăbuşit şi un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumuseţea.
Gâfâi. Inima mi-a ajuns în gât. Am fost, la un moment dat, ultimul din pluton. Acum câțiva m-au depășit cu o tură. Este ultima mea șansă. Niciodată să nu te grăbești. Ajungi mai repede acolo unde nu vrei. Un cui se înfige în inimă. Gâfăi. Inima …Nu. Ba da. Nu asta vreau. Vreau…Am vrut. Ce am vrut? Capul îmi plesnește. Gâfâiala nu se mai aude. Nu o mai aud. S-a mutat în rărunchi, în picioare, în tot corpul. Întregul care sunt eu…Nu mai gâfâi. Fibrele se contractă-decontractă spasmodic. O lumină imensă…Explozie. De întuneric luminos. Încetinesc ritmul. Ritmul mă încetinește. De ce? Ultima șansă? Pe dracu'! Cine vorbește? Și de ce?… Se destinde. Simt cum începe să se destindă. Cine? Alergarea care, încă sunt Eu. Eu? Nu. Eu sunt cineva din afară care mă privește alergând. Mecanic. Am vrut-o.
La început îl priveau curioși însă cu timpul s-au obișnuit. Bătrânul era ca un mobilier de cârciumă: vechi, îmbibat cu miros de alge și apă de mare, ședea mereu la aceeași masă, privind către țărm, având în buzunar clasica sticlă cu rom. Îl observau copiii care se așezau lângă el atunci când părinții povesteau despre ultima furtună, despre ultimul vas cu pește întors, se înjurau, se îmbrânceau iar în timpul iernii dispăreau, cu copiii lor cu tot. Nu vorbeau cu el, și dacă ai fi întrebat pe oricare dintre aceștia, niciunul n-ar fi putut să spună exact de ce anume se întâmpla asta, poate pentru că bătrânul părea că nu vorbește, sau dacă o făcea era un soi de mormăială interioară.
Comentarii aleatorii