Vorbește-mi despre vrăbii! Cred că ar vrea să știe ce părere am despre ea. O nouă zi e doar o altă zi și atât. Din locul în care stau acum pot să văd dealurile, prea departe ca să desprind vreun detaliu bun de scris aici, două, trei acoperișuri, pomi și un loc de joacă. Nu văd niciun om. Dar oamenii există. Asta ar putea fi o descoperire bună de trezit oameni. Pentru că oamenii încep să existe atunci când își dau seama că există. Ați auzit de aseitate? Suntem departe și asta nu e o invenție nici măcar pentru viitor. E teorie pură.
Să nu fi făcut armata, în veci n-ar fi știut Nușu lui Chivercă despre ciudata însușire a bărbatului de a fi cătană bățoasă. Și, după cum a constatat personal, unora chiar le șade bine așa. Și-a amintit de asta văzând la sfârșit de octombrie cu frunze bine ruginite (dar nu mai ruginite decât cei de ciclul trei de pe vremea milităriei lui) plutoanele care defilau, ciudoase pe bocancii din dotare, de-a lungul bulevardului central, pe ritm de tobe și alămuri, „mumos” aliniate în spatele micro-formațiunii port-drapel. O reporteriță se apropie de un grup ce părea a fi format din veterani și îl întreabă pe unul, încă verde, despre ce simte, ce îi trezește momentul în cauză.
Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenţii eminenţi ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârşit. Un om care simţea prin toţi porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, şi, cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane şi de biserici, bineînţeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat şi râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk.
Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu.
Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Comentarii aleatorii