Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiță Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu șenile de tanc. Pământul era înghețat bocnă, iar omătul, așezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în șanțul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi și dacă mai punem la socoteală și nelipsita ceață, înțelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poți ține direcția bună. În dimineața asta, așa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiță se trezi, își luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa și porni la drum, așa cum o făcuse de mii de ori.
1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaștri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în fața geamului, ar crede că e un hoț. Dar el nu se furișează, vine greoi, cum îl știu, își dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinșpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poți face în casa asta goală.
Alchimistul tocmai terminase de citit o lectură anevoioasă
Magna Principiae Phisicarium, cand Laetiția pătrunse invoalată
prin curbura zidului de tip antic, scorojit. Avea o vitală nevoie
de piatra filozofală pentru neiubirea care o pândea sub alcov.
Bărbatul Laetiției o înșela, aflase, dupa datină cu sora mai nubilă, Calista.
Incestul se pedepsea lent, cu pumnal înmuiat în otravă de mercur,
un strop cât o lacrimă de fecioară.
Sub perdele verzi de catifea se zăreau corsete de tortură și
alchimistului îi lunecă -mirare mirabilis- o iguană gustoasă în
plumbul topit, siderat de buze seci în golul gastronomic.
Văzu stele verzi omul când Laetiția, ornată cu șerpi în păr și viclenie
de senator patricid i se oferi nudă, perversă.
Femeia își urmărea gândurile cu precizie maximă. Se întreba dacă va arăta bine, moartă cu buzele așa de roșii. Să lase vreun testament? Nu avea nimic. Era hotărâtă să moară și atât. Nu mai avea nici un sens să prelungească agonia. Căzătura din copilarie se lăsase cu urmări. Fusese degeaba pe la medici. Migrenele continuau să persiste, tratamentele erau inutile. În plus, acum avea amețeli și vărsături.
Cel mai bun lucru era să moară elegant. Se hotărâse. De ce să nu aleagă ea momentul?
Voi lua moartea prin surprindere!
A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.
Era bine ascuțit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie.
Și copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roșu:
- Dar ție ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Comentarii aleatorii