Alergăm dansăm ne lovim unii de alții râsete frumoase line căutate vocile se iscă de undeva din colțuri și rămân aninate de faldurile rochiilor, mâinile noastre se odihnesc pictând chipuri pe vitralii albite. Ochii rămân mereu deschiși, degetele mereu căutând, frământând învelișuri de spumă. Suntem toți atât de frumoși la ferestrele caselor cu acoperișuri în țiglă roșie, cu grădinile noastre suspendate.
Între noi se plimbă povești cu chei la cingătoare, ne spunem pe nume și scăpărăm în miezul zilei lumini. Și printre toți tu și printre toți eu, și-apoi noi uneori visând. Ticăim iubirea în ulcioare, prindem cerul cu ace de siguranță de căpătâiul patului în care trupurile se recunosc orb.

Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopțile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmbovița nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenție îi învățasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiș și arbore erau în locurile pe care le știam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălțat cu bocanci de armată, cu mușchii încordați, eram gata de luptă și am început furișarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei și Transporturilor care, conform unor ironii și chiar autoironii de campus, „erau pe stânga, iar Politehnica și facultățile ei pe dreapta”), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâș.