Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea şcolii prinsese ceva rotunjimi şi cum umbrea prea tare spaţiul de joacă, a preferat să se dedea meşteşugarului, decât să ardă gazul prin vreo sobă rătăcită în mileniu.
Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica, se scaldă în zăpadă, vine primăvara în decembrie Iasomie? Hai femeie, zic, hai afară să o vedem cum se coboară la vale, pe podul Grant. La noi acasă, primăvara venea întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă, poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind!? am prins tot felul de păsărime la viața mea, gîngănii nu mai vorbesc – greieri, călugărițe, licurici, scarabei, în fine toată fojgăiala ierburilor și a văzduhului – dar uite, rîndunică și libelulă, nu. Dacă…
Briciul îl am de la bunicu. L-a avut timp de trei luni, pe front, în al doilea război mondial. După trei luni a fost împușcat în piept. A supraviețuit. A murit devreme, la 65 de ani. Niciodată nu a vrut să plece la război. Detesta violența. A trebuit să plece și s-a dus. Toată lumea în sat îi spunea “Domnul Ionel”. Niciodată n-a fost tovarăș.
A răsărit luna... Ea cunoaște povestea fiecărui lucru care s-a pierdut pentru totdeauna... Prin fața ei trec, spre palate cu vârfurile în nori, caleștile de aur și de argint ale primilor, dar și ale celor din urmă povestitori...
La început de noapte, luna-și traversează grădina ca să guste din cuvintele coapte, în a căror sevă îi stau frumusețea și puterea multă, apoi se așează pe cer și ascultă... Cum se apropie caleștile, cum suduie vizitii, cum se dau jos întâi domnișoarele și pe urmă copiii. Iar, la sfârșit, cei ce se înclină și istorisesc peripețiile unui așa drum - aproape nepământesc.
Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat.
Comentarii aleatorii