O mie de gânduri își făcea Ioachim al lui Dumitru Carja. Și nu așa, oricare, ci dintre cele mai negre. Pesimismul, incertitudinea și neîncrederea, toate la un loc puseseră acu` stăpânire pe el. Înfrigurat în sala de așteptare clasa a II-a, era pregătit să ia acceleratul de București. De fapt, pregătit e un fel, așa, de-a zice, pentru că, hai s-o spunem, era hăt departe de această stare. Cu doar o sacoșă de plastic în mână, în care avea o diplomă de montator vagoane și o repartiție emisă de Liceul CFR, dorea să ajungă la Grivița Triaj. Numai cu până o zi înainte avusese și multe speranțe, cum dealtfel ar fi trebuit să aibă orice proaspăt absolvent de liceu, însă acum i se părea că este doar o frunză în vânt. Lăsa acasă, în Ruginoasa Iașilor, șase frați ținuți cu greu de părinții care munceau, pe unde și cum puteau, cât era ziua de mare. Ceea ce-și dorea el era ca, indiferent cât de grea și mizerabilă va fi munca în triaj, să nu cumva să fie nevoit a veni – cu coada între picioare – înapoi în sat. Asta pentru că, în afară de faptul că ai lui nu l-ar mai fi putut ține, ar fi intrat și în gura babelor. Chiar dacă nu l-ar fi angajat la Grivița (auzise de cazuri în care nu s-au luat în considerație repartițiile), îndărăt n-ar veni. Era hotărât să meargă oriunde l-ar primi. Și pe șantier. Ori zilier la vreun Gostat. Numai să primească ceva bani pentru munca lui și să aibă unde dormi. La el avea bani cât să-și cumpere câte ceva de mâncare vreo săptămână… Mai era o oră până la miezul nopții când ar fi trebuit să urce în tren. Deși era jumatea lui august, afară era răcoare de-a binelea. Înăuntru, lume de toate felurile. Pe băncile slinoase de lemn, cu spătar, cu greu ai mai fi putut găsi un loc liber. Cei mai mulți aveau și bagaje. Mai mari sau mai mici: traiste, genți, saci, geamantane. Unii dormeau sprijinindu-se reciproc, o femeie își legăna copilul în brațe, mai încolo o familie (numeroasă) mânca ce-și despacheta de prin ziare. Cei mai mulți însă stăteau de vorbă. Despre ce au făcut până atunci și ce urmau să facă după ce-or lua trenul și-or ajunge care și pe unde. Într-un colț semiîntunecos stătea retras un călugăr. Frământa în mâini șiragul mătaniei ce-i împodobea negrele straie și cu ochii vioi nu scăpa nimic din ce era în jur. “Ei, un popă!”, gândi Ioachim după ce-l fixă câteva clipe și-și văzu apoi de ale sale. Numai că atunci când lângă el se făcu un loc liber, se trezi șold la șold cu părintele. Părea să nu aibă mai mult de cincizeci de ani. În cap și în barbă predominau firele de păr nealbite. Mirosea frumos a smirnă. La picioare își așezase o traistă neagră în care puteau fi distinse contururile unor cărți. Cu vorbe meșteșugite îl trase în vorbă pe Ioachim. Până la sosirea trenului, părintele Visarion, că așa se recomnadase, află cam totul despre el. Apoi aveau să călătorească în același compartiment. Părintele, de fel de prin părțile Pașcaniului, era de la Mânăstirea Căldărușani. Povesti că și el avusese o copilărie nefericită. Fuseseră cinci frați la părinți, iar tatăl lor murise de tânăr. Abia dacă-și mai amintește chipul său; parcă îl zărește, ca printr-o ceață groasă, câteodată, seara târziu, după rugăciuni. El, intrase la mânăstire de foarte tânăr. Pe la șaptesprezece ani. La început i-a fost greu, însă credința în Dumnezeu l-a făcut să nu se abată de la calea aleasă. Acum avea demnitatea de ieromonah, îndeplinind funcție de preot în cadrul mânăstirii. Pe la Adjud, Ioachim deja avea impresia că știe multe despre interlocutorul său și despre ceea ce se cheamă călugărie. Apoi, între Adjud și Râmnicu Sărat îl prinse somnul. Se visă că bate la poarta unei mânăstiri. Din mijlocul unui grup de călugări, părintele Visarion îi face semn cu mâna să se apropie. Însă hurducăturile vagonului pe macazurile de la intrarea în Poșta Câlnău îl făcu să se trezească. Ca o continuare a visului, acum, părintele îi spune direct că “Foarte bun ai fi tu, la noi, dragă Ioachime!” Avea să-i mai repete asta încă de câteva ori, bineînțeles, strecurată printre relatarea altor și altor crâmpeie din viața în cadrul unei obști mânăstirești și prezentarea tuturor perspectivelor de înnobilare sufletească ce pot exista. În orice caz, ceea ce se desprindea clar era că, prin muncă și credință, dar și printr-o serie întreagă de renunțări, evident inerente, ar putea deveni un om aparte pe pământ, cu o pregătire la fel de aparte și pentru ce va fi după. Îi sublinie – pe un ton de promisiune – că obștea îl poate sprijini și să urmeze Facultatea de Teologie Ortodoxă… Deși niciodată n-a avut Ioachim planuri de acest fel, el dorind să urmeze cândva Literele sau Filosofia, găsea multe lucruri tentante din ce-i spunea părintele, care vedea cu satisfacție că tehnica sa de racolare își dovedea deja eficiența. Apoi scăpă capul pe umărul stâng și adormi din nou. Trecură binișor de Ploiești, când părintele îl trezi. În compartiment rămăseseră doar ei. Contrariat de modul cum a fost trezit (mai degrabă cu mângâieri pe picior decât cu zgâlțâieli și mult, nejustificat de mult, mai sus de genunchi), Ioachim deschise pentru puțin timp ochii, după care, pentru a evita să-i vadă cătătura părintelui, se preface câteva minute că încă doarme. Apoi, ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, se scuză că iese puțin să-și dea cu apă rece pe față. Și dus a fost. Nu știe când a ajuns de la vagonul doi la cel din coada trenului. A coborât în București Nord și a tăiat-o pușcă, încercând să evite în drumul său pe oricine i-ar fi apărut în straie negre.
***
Cuminte, muncitor și îndemânatec la treabă, Ioachim, după douăzeci de ani de muncă, parcursese mai multe trepte profesionale, de la mic la mare: montator de frâne, revizor tehnic, maistru și șef de tură. Își întemeiase o familie, având doi copii de școală aflați încă în clasele mici. De o bucată de vreme fusese mutat cu serviciul la Revizia de vagoane din Gara de Nord. Răspundea de echipa tehnică ce avea în grijă interiorul trenurilor pregătite pentru plecări. Într-o tură de noapte, ca oricare alta, maistrul Ioachim Carja verifica personal starea vagoanelor din compunerea acceleratului de Suceava. Tresări și intră în puternice palpitații când, într-un compartiment de-a doua, dădu de același părinte Visarion. Probabil că mergea din nou în satul lui de baștină de lângă Pașcani. Acum, pletele și barba îi erau complet albite. La lumina unui bec chior încerca să deslușească ceva dintr-o carte groasă cu coperți negre, pe prima dintre ele având gravată o cruce mare argintată. În colțul opus al compartimentului, un tânăr slăbuț, de vârsta bacalaureatului, adormise cu bărbia în podul palmei. Vrând să pară stăpân pe sine, Ioachim înaintează în compartiment, scoate din buzunarul halatului un bec, mult mai puternic decât cel deja aprins, și-l înfiletează (cu destulă dificultate, din cauza emoțiilor) în dulia goală. Mai putu spune doar ”E mai bine așa, părinte?!”, după care s-a retras în biroul lui rămânând ceasuri bune cu capul în mâini. A rememorat de-a fir în păr venirea lui pentru prima oară la București. Era convins acum că părintele Visarion i-a purtat noroc. Poate că, ademenindu-l cu viața mânăstirească, nu i-a vrut decât binele. Începu chiar să-și reproșeze faptul de fi judecat atât de aspru un gest care acum nu mai este sigur că a avut ceva nelalocul lui în el…