Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
Astăzi am mâncat bureți. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărțite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Și ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are șarampoi. Eu am crezut că „șarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Și, cel mai bun lucru, era plin de bureți. Apoi i-am mâncat. Nu pe toți, că erau prea mulți și n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm și mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioși, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
Adevărul e că societatea-i cam dădea de furcă. Dar cui îi e ușor în societatea de azi când stai în fața unui computer timp de zece ore pe zi. Lumea virtuală în care nu trebuie să te speli sau să arăți bine devine atractivă și rămâi acolo, avatar, chiar dacă în lumea respectivă nu se fac schimburi de fluide.
Ultimele nopţi cu zăpadă m-au dus cu gândul la o perioadă din viaţă de care n-am mai vrut să-mi amintesc şi pe care credeam că o înmormântasem de mult. Dar parcă cineva îşi întinde uneori mâinile prin noi şi cotrobăieşte în cuferele vechi, răvăşindu-le, încât, fără să vrem, ne întoarcem pe linia ferată a memoriei. De parcă Dumnezeu doreşte mereu să ne aducă aminte de ceva.
Înalt, cu o strălucire orbitoare se ridică în fața mea...
Privindu-l în ochi îmi dau seama de mareția lui imaterială pe care nu o voi putea atinge vreodată oricât de mult aș încerca...
Privirile ni se întâlnesc iar eu sunt copleșit de ură. Îmi zâmbește blajin, și-mi întinde mâna.
Știe ce voi face, și totuși zâmbește.
Fac câțiva pași, întind mâna, și-l ating... e cald. Și calm.
Cu o mișcare fulgerătoare îl lovesc peste față cu sete mușcându-mi buza până la sânge.
Sunt impresionat de cât de puțin s-a mișcat așa că îl lovesc din nou.
De data asta un firicel de sânge i se scurge pe obraz, coborând încet spre piept unde dispare sub cămașă.
-M-am săturat de tine! M-ai urmărit toată viața!
Comentarii aleatorii