În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roşie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, aşa înţelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus şi m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ştergându-şi mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul şi mâinile şi mi-aş fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simţit reproşul.
- Şi dacă i-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aş fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
Până şi moşnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alţii uitându-se la ea nu erau în stare să-şi ascundă poftele, iar alţii doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseţii. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosiţele negre căzute peste sânii frumos arcuiţi, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portiţa ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puţin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumuseţea.
Călătorea de multă vreme în pustiul de vată. Era încotoșmănat și nu simțea frigul. În spate purta o raniță grea, plină cu merinde.
Era supărat; putea să orbească. De-ar fi avut o pereche de ochelari de soare…
În plus, albul îi părea hipnotizant. Nu-și putea înfrânge sentimentul de singurătate dat de întinsul monoton. Uitase de ce apucase drumul acesta nesfârșit, cine era și care îi era ținta.
Urmărea o dâră lungă de pași al cărui capăt se ascundea mereu dincolo de orizontul albastru-argintiu. Totuși, se gândea la ce va face, de se va schimba vremea sau când soarele va coborî dincolo de splendoarea asta pură și plicticoasă.
„ Voi încropi la repezeală un iglu, precum eschimoșii, mă voi întinde pe blana mea de oaie și voi aștepta zorile sau moartea cu aroma somnului de gheață.”
Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunţată la radio nu-şi făcea simţită prezenţa, doar norii răzleţi croşetau un joc de lumini şi umbre spre mulţimea din târg. Deasupra canalului, roteau pescăruşi gălăgioşi în aşteptarea bucăţilor de pâine aruncate de pescari drept nadă pentru obleţi.
Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă, deşi nu-şi auzea glasul. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă.
Comentarii aleatorii