Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunţată la radio nu-şi făcea simţită prezenţa, doar norii răzleţi croşetau un joc de lumini şi umbre spre mulţimea din târg. Deasupra canalului, roteau pescăruşi gălăgioşi în aşteptarea bucăţilor de pâine aruncate de pescari drept nadă pentru obleţi.
Când ea sosi, în sfârşit, marfa lui era deja întinsă pe o bucată de rafie ţintuită cu pietre strânse de la picioarele trecătorilor atenţi doar la bălţi. Îşi etalase nimicurile în faţă pentru a fi mai lesnicios remarcate şi cercetate de clienţi. Mai în spate aşezase samovarul proaspăt lustruit cu o bucată de fetru şi casca de oţel cu urma unui ricoşeu de glonţ. Pentru a-i creşte valoarea în ochii amatorilor de vechituri , lipise un cartonaş pe care era scris: „Cască originală cu poveste”. Era mândria lui de anticar de duminică. De aceea ezita s-o vândă.
Ea veni cu lacrimi în ochi, aducând şi ameninţarea ploii; fusese deja taxată de un cerber în uniformă, cu biletele deja tăiate. O urmări cum face risipă de oftaturi, înşirând în neştire pantofii desperecheaţi şi fără şireturi. Nu-şi vorbeau, dar între ei era o înţelegere tacită de a se ajuta reciproc. El o ajuta să împingă pe dig căruciorul încărcat, iar ea îi păzea marfa şi găsea clienţi pentru marfa lui, câtă vreme el rătăcea prin târg sau pierdea vremea bând ceai.
La apariţia potenţialilor cumpărători, îşi promova mai întâi casca dând detalii asupra autenticităţii ei. Flutura sub ochii lor miraţi o hârtie îngălbenită de vreme, în care era scrisă cu tocul o poveste despre soldatul care o purtase. Era moştenire de la bunici. O auzise de nenumărate ori şi, poate de asta, nu făcea efortul să-i descifreze scrisul mărunt, cu literele parcă neteminate şi vădita intenţie de a comprima relatarea pe o singură pagină.
Ca în fiecare duminică, se aşeza cât putea mai comod în şaua triciclului. De acolo, admira urmele de tinereţe ale vecinei, compătimea eforturile ei inutile de a părea cochetă în ciuda sărăciei, se cufunda în visare la auzul vocii ei alterate de tutun şi-i număra foştii iubiţi după numele pomenite într-o ghirlandă de bocete. Nu se putea obişnui cu tatuajul ei din zona sacrală, atunci când se apleca pentru a-şi ordona pantofii, iar pantalonii cu talie joasă dezveleau indicii ale unei altfel de vieţi.
Plictisit de lipsa de interes a trecătorilor ce grăbeau spre şirurile de scutere şi maşini, îşi drese glasul, atrăgându-i atenţia asupra plecării lui. Fără să spună nimic, ea îi luă locul pe şeaua triciclului. Din mers, trecu în revistă chipurile vânzătorilor cunoscuţi . Mai toţi încercau să profite de puţinele ore în care târgul era aglomerat. Răscoleau în mormanele de piese ruginite, negociau la sânge fiecare obiect sau urmăreau invidioşi succesul competitorilor. Marfa părea mereu aceeaşi , de parcă miile de oameni, ce frecventau târgul săptămânal, nu cumpărau nimic.
Se opri la vânzătorul uşilor cu vitralii, îl întrebă de sănătate şi, fără să fie băgat în seamă, înclină una dintre ele spre soare. Iarba prăfuită prindea viaţă în jocul razelor filtrate de sticla colorată. Modelele geometrice îşi pierdeau perfecţiunea, deformate de unghiul de refracţie al luminii. Văzută prin sticla colorată, lumea se metamorfoza, îşi pierdea consistenţa. Siluetele se uneau în ritualuri haotice, unduiau reptilian sau prindeau aripi. Se scăldau în noroiul de culoarea opalului. Chipuri hâde se plimbau printre monştrii de mucava. Pietricelele deveneau seminţe; erau ciugulite de porumbeii cu solzi de siliciu şi folosite drept jaloane pe cărarea întortocheată ce urca spre cer. Un copil coborî de pe un funigel uriaş şi se apropie să-l privească prin vitraliu. Avea sprâncene din măciulii de papură. Din fildeşul dinţilor îi izvorau viermi de mătase, orbitele ochilor erau umplute cu frunze uscate, iar capul îi era acoperit de un fuior de larve de chironomide. Vitraliul condensa aburii răsuflării copilului în sânge. Văzute de aproape, nervurile de plumb prindeau viaţă, cucereau lumea închipuită, întrerupeau iţele vizuale dintre el şi copil şi chemau ploaia. Se smulse din contemplare; zarva obişnuită a târgului îşi recăpăta intensitatea. Dincolo de uşă copilul stătea cu mâna întinsă; cerea pomană.
La primii picuri de ploaie, când umbrelele înfloriră, îşi aminti povestea soldatului împuşcat în râu. Ar fi vrut să se avânte în apele înşelătoare ale canalului şi să reia acel drum întrerupt de moarte. Renunţă la ceai şi se întoarse. Vânzătoarea plângea citind povestea. Sub ochii ei, cuvintele se topeau, dispăreau pentru totdeauna. Casca era vândută.