Ce căutăm noi de fapt?... Miriapodice osteneli, agitație, cantități uriașe de energie și sentiment epuizate, întreaga desfășurare a destinului antropologic uman (naștere, spiritualizare, reproducere, moarte) –și tot nu știm ce căutăm!
Unii râvnesc Idealul (nu contează care: Adevărul, Iubirea, Pacea, etc.), deși Idealul îi refuză sistematic. Alții aleargă după concretitudini, dar concretitudinile (o casă, o familie, putere, statut social, etc.), fie ele cât de multe, nu îi pot împlini: mereu mai e ceva în plus, care se sustrage posesiei.
Cel mai simplu ar fi plasarea inaccesibilului mobilizator în religie: divinul –sub orice chip și în orice număr– este depozitul perfect pentru tot ce ne depășește, intrigându-ne și captivându-ne simultan. Dumnezeu, atât aici-acum, cât și atunci-dincolo, e copleșitor în depărtarea lui apropiată. Oamenii religioși își caută mântuirea de condiția umană, căzută, în supraumanizarea conferită de comuniunea sacră cu divinul.

Neliniștea căutării nu se oprește aici... Ce căutăm noi de fapt?...

Nu am găsit alt răspuns decât acesta: ne căutăm pe noi înșine. În cele din afară și-n cele ascunse adânc, în sacralitate și în profan, în chipul persoanei iubite ori într-o jucărie nouă. Fiecare gest existențial trădează neliniștile creatoare ale unei umanități fluide, abstrasă din fixitatea dată a firii. Măreț furnicar cultural, omenirea a delegat fiecarei noi generații fisurile descoperite în fondul ei intim de protopărinți și nerezolvate până astăzi. Moștenim de la Adam căutarea, deși nici el, poate, nu știa mai multe ca noi despre această taină, vânată de mulți ispititori...
“Cunoaște-te pe tine însuți” spuneau grecii antici, cu verva neegalată a primilor filosofi de cetate. “Iubește-ți aproapele” mai predică și acum creștinii, ignorând eșecul major al religiei iubirii în a uni și transfigura omenirea. “Aceasta este Calea” par să ne indice o pletoră de filosofi, ideologi și întemeietori de religii. Istoria le-a închis gura tuturor (deși ecourile unora se vor auzi mereu): niciuna nu a fost Calea. “Nu există Calea, ci fiecare cu drumul său!” a constatat Nietzsche, iar ziua de azi prețuiește deosebit cuvintele lui, printre atâtea altele...
Soluția Orientului este de a pacifica lupta omului cu îngerul: “Toate sunt Una”. Să fie, oare, firescul speciei mai acasă acolo unde toate râurile se contopesc în ocean, fiecare devenind doar un curent în Marele Tot? Dar cine mai poate rosti azi cu acea candoare pre-nietzscheeană: “Iată Calea”?....

Căutăm iluzionați orice ne poate oferi scăpare de ambivalența firii noastre, cumplit de purtat și imposibil de soluționat. Viața și moartea, adevărul și minciuna, finitul și infinitul, frumosul și urâtul, binele și răul –iată dimensiunile binare ale axiologiei noastre, acest dat primordial pe care noi îl valorificăm prin neliniștile victorioase ale spiritului uman.
O ecuație prea grea pentru a mai fi rezolvată azi, după atâtea grandioase eșecuri, oferă prin ea însăși o nouă paradigmă: cea a complexității estetizate.
A vedea un măr verde, a-i aprecia culoarea, gustul, rostul efemer într-o lume efemeră; a te scufunda în ziduri și străzi de beton savurând plictiseala mohorâtă a cenușiului; a-ți iradia sângele cu razele oricărui apus de soare ori de viață –plăcerea estetică subîntinde o lume în mișcare, imagistică și captivantă. Pelerin, vagabond, turist sau pur și simplu nomad, postmodernul plutește pe luciul clipei, înțelegând echivalența nonmetafizică dintre surâsul inocent al unui copil și cea mai odioasă crimă –ambele, experiențe relativizate de indeterminarea (odinioară tragică, acum doar vidă) fiecărui destin... Omul recent și-a educat spiritul să prindă tensiunile slabe ale ființei, echivalente în continuumul spațio-temporal dislocat, decupat și valorizat doar de subiectivități relative. Estetul ridică suma experiențelor trecute, prezente, viitoare la puterea magică a jocului, “repetiție a eternității” (Bauman), prin care obține o sincronie de intercalări fără început și sfârșit; el devine autorul imperceptibilei tăceri pline, întregitoare…
Marele destin antropologic al Omului rulează termenii binari, dați, în contextul idiomatic al fiecărei vieți. Lumea –“o teribilă frumusețe în care totuși se moare”, după cum a definit-o Camus– ne oferă șansa de a fi prin neființă și de a nu fi atunci când ființăm...
Avem doar clipe. Noi suntem clipirile Omului, fiecare încercând să vadă în oglinda lumii cât mai mult din priveliștea Sinelui. Sinele e mai-multul mereu căutat în călătoriile noastre.
Însă "drumurile sunt pentru călători", afirmă Buddha, "nu pentru destinații". Aș adăuga eu: destinația e tocmai inaccesibilul loc din care pleci la drum.