au pus un zid între mare și oraș
cenușiu și lung ca o frică sterilă
cu fiecare an îl mai înălțau cu o palmă
îl mai îngroșau cu un cot
fiecare cetățean își aducea copiii familia
aportul datoria la partea lui de zid
bunicii se lăudau nepoților cu amintirile lor
despre atingerea vreunei cote în tinerețe
poeții îl slăveau ca pe o înfăptuire de mare preț
iar politicienii nu uitau să îl menționeze
la fiecare sărbătoare cînd a ajuns prea înalt
cînd n-au mai putut să mai pună o cărămidă
un ultim cancioc au uitat cu toții de mare
de sunetul ei de briza umedă de furtuni
s-au născut alți copii au murit alți bătrîni
fiecare generație tot mai indiferentă
mai ignorantă decît cea de dinaintea ei
iar marea a devenit din poveste legendă iluzie mit
tîrziu chiar și cei care îi mai puteau
pronunța numele au murit
și într-o zi după alte uitate generații
la marginea zidului s-a oprit un copil
strigînd am auzit e ceva dincolo am auzit
și au început cu toții să sape să scurme
să dinamiteze au venit cu ciocane cu cazmale
cu baionete cu răngi cu bile mari de oțel
au spart au săpat au cărat zile de-a rîndul
ani întregi au dărîmat alți politiceni au făcut
alte campanii alte medalii s-au dat
fiecare familie și-a adus aportul copiii datoria
poeții cîntau eroismul sacrificiul demolării
menirea fiecărui cetățean
iar copilul orb bătrîn și olog tot striga
aud aud am auzit
în ziua cînd au străpuns primul tunel
l-au tîrît orb și olog după ei
prin păienjenișul de fier-beton și pietriș
pînă a murit
l-au așezat la malul mării în nisipul umed uimiți
cînd s-a făcut liniște au auzit
l-au plîns încet copii și bărbați și poeți și politicieni și femei
apoi au tăcut din nou și din nou au auzit