Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel. Fiecare de fapt e preocupat doar de propria subzistenţă, iar problemele nu lipsesc nicăieri. N-ai cui să te plângi, iar scâncetul nu poate fi decât unul surd. Pe undeva, nici n-aş avea de ce s-o fac. Sunt produsul propriei neputinţe, un întors din drum la statutul de câine vagabond versus o stradă mult prea rapid circulată, căruia numai instinctul îi spune să nu se aventureze să o treacă în căutare de resturi. Rămâne doar un spaţiu strâmt, sufocant, o canapea ruptă, un geam mic şi o tastatură aruncată găsită întâmplător, inutilă de altfel.
Gazda mea e un „el”. Mai tânăr decât mine, e categoric un luptător, destul de dur se pare, pentru că nu se lasă doborât. Din cele trei camere pe care încă le are, mi-a închiriat-o pe mai nimic pe cea mai mică, nu dintr-un sentiment de milă, ci pentru că fiecare bănuţ a ajuns să conteze şi în lipsa cererii, a luat ce i s-a oferit, deşi m-a privit cu suspiciune încă de la început. Mi-a impus tot felul de restricţii în casă, asigurându-mă că dacă o singură dată nu le respect „all inclusive”, în secunda doi sunt eject şi fără garanţia depozit care, cred, l-a tentat cel mai mult. Cu fiisa, Alex’ de numai 16 ani, cea de-a treia co-locatară, se poartă ca un zbir. E frumoasă şi isteaţă foc puştoaica. O bomboană. Mi-e destul de neclară relaţia lor. Cel puţin el, sub impulsul autorităţii, nu o tratează deloc ca pe o fiică, ci mai degrabă ca pe o servitoare ce trebuie ţinută din scurt, cu un program extrem de strict şi la dispoziţia lui. Săraca Alex, e veşnic tristă şi speriată, pentru că periodic o şi altoieşte, cu, sau fără motiv. Nu sunt martor la astfel de scene. Doar aud din cămăruţa mea lătratul lui premergător bufniturilor înfundate şi după, plânsul ei înăbuşit. Ce pot să fac? N-am dreptul să mă bag, iar singura ocazie pe care am avut-o să stau de vorbă cu el a fost un dezastru total, soldându-se accidental doar cu cartonaşul galben, pentru că în furia lui greşise buzunarul. A ţinut însă să-mi precizeze: „la următorul fault: out!”. Cam asta e tot ce face el: arbitrează tot, chiar şi meciurile deja arbitrate la televizorul la care numai el are acces, unde stă tolănit toată ziulica şi noaptea butonând din fotoliul dezlânat o telecomandă tocită şi de unde ţipă la Alex să-i aducă periodic, indiferent de oră, bere rece. A trimis-o la 3 noaptea pe biata fată trezită din somn cu urlete, să cumpere macheală de la non-stop, abţibildizându-i şi două palme pentru neglijenţă.
Zece minute mai târziu am tresărit, deşi îmi sticleau ochii pe tavan undeva la pragul somn-trezie. Era Alex care se înghesuise lângă mine. Un val de căldură m-a invadat şi instantaneu am început să tremur convulsiv. M-a strâns în braţe ca pe un paralizat. Lac de sudoare, am făcut la fel, instinctiv.
O lacrimă se unea cu alta şi două trupuri chinuite deveniseră unul singur ce dansa într-un amestec de sforăituri sufragerizate şi un televizor dat la maxim, nearbitrat de nimeni.

(O posibilă continuare 1).

Dimineaţa ne-a găsit aşa, înlănţuiţi şi adormiţi. Nu numai dimineaţa, ci şi el. Am deschis ochii exact în momentul în care o batoză sub formă de pumn tocmai se pregătea să separe ceea ce încă ar fi trebuit să reprezinte o căpăţână buimacă, de restul. Atelajul, relativ inert, s-a trezit instantaneu încasând oarecum alandala câteva lopeţi cu picioare ce pliveau mai mult săraca dormeză decât zonele vizate. Alex, mai antrenată, s-a repliat imediat într-un colţ jucând un fel de „baba oarba”, iar eu, trezit de-a binelea, încă exchivând, încercam să-l domolesc cu vorba bună. N-am prea avut succes, aşa încât a trebuit să-i servesc un alt argument, de natură fiziologică. Mă rog, s-a potolit pentru că i s-a tăiat curentul, după care am rugat-o pe Alex să-i facă căteva împachetări cu o cană de apă. Când şi-a revenit, era inocent ca un cubuleţ de zahăr, dar destul de nelămurit, motiv pentru care i-am şi întins mâna zâmbind, rugându-l să mă ierte că i-am stricat plăcerea să fie isteric până obosea. I-am explicat în câteva cuvinte gratuitatea gestului lui, pe motiv că dormitul nu face rău nimănui, iar noaptea deşi toate pisicile sunt negre, poate fi un sfetnic bun. Părea să înţeleagă, numai că la un moment dat i-a aruncat o privire lui Alex care nu mi-a plăcut deloc, încărcată de ură şi... de altceva, un fel de lăcomie perfidă. Simţindu-se cât de cât protejată, Alex privea un punct fix undeva între mine şi televizor, masându-şi uşor umărul unde se pare fusese lovită de el. Ochii ei, de obicei albastru intens păreau negri şi încărcaţi de nori grei. Mi-era o milă de ea, teribil, motiv pentru care am tăcut sugrumat de emoţie. S-a auzit: „- Cară-te!!”. M-am ridicat de pe scaun neştiind exact ce o să fac. „- Ea!, nu tu! Cu tine n-am terminat!” Mi s-a părut că n-aud bine, dar ideea că Alex n-o să mai asiste la ce urmează, mi-a dat un sentiment de linişte interioară, calculată. N-am schiţat un gest, lăsând-o pe Alex să se evapore. Când am auzit uşa de la intrare închizându-se, m-am aşteptat la ce-i mai rău. A nu ştiu câta oară mi s-a demonstrat că habar n-am pe ce planetă sunt. Spre surprinderea mea, în loc să sară la bătaie cum m-am aşteptat, a început o discuţie pe un ton alunecos care puţea de la primele lui cuvinte a negociere. După o cascadă de aberaţii incoerente despre sacrificiile lui incomensurabile să o întreţină pe Alex şi să-i asigure un viitor, şi-a dat arama pe faţă: „Ce-mi oferi să ţi-o dau pe Alex? Nu mă interesează ce o să faceţi şi unde o să staţi, dar nu aici! Vreau să-mi refac viaţa!”
Stăteam şi mă uitam ca boul la el şi nu-mi venea să cred ce tocmai auzisem. Am reuşit să îngân: „- Mi-o vinzi pe fiita?”. „- E fiimea vitregă! O vrei, sau nu? Dacă n-o iei, după ce pleci o s-o toc în bătaie că s-a dat la tine, în loc să aprecieze tot ce am făcut pentru ea. E rezervată oricum!” Strângeam involuntar o scrumieră cu care i-aş fi adus alinarea definitivă, scăpându-l de mizerie, dar ştiam că mă nenorocesc şi pe mine. Cu un efort supraomenesc m-am stăpânit şi i-am aruncat cu scârba mascată de ţigară: „- Mai am un teren scăpat undeva la Snagov, pe care poţi să-l vinzi. Nu e nimic construit pe el. Îl ţineam pentru propriile mele funeralii, dar după chestia asta dacă mai aud de tine, eu, sau Alex, vor fi ale tale, fără slujbă. Îţi promit! Ia-l şi du-te dracului! Ştii, sper, că nu e nimic legal în toată treaba asta, iar eu nu mai am nimic de pierdut dacă n-o să-ţi respecţi înţelegerea, aşa că nu te juca cu vorbele. Vei scrie o hârtie, legalizată ulterior, prin care renunţi definitiv la dreptul de tutore legal al lui Alex pe motiv de imposibilitate financiară, la care vom anexa şi un certificat de instabilitate psihică din cauza băuturii. Aşa, sau deloc, pentru că Alex oricum nu cred că va mai rămâne aici. Ai terorizat-o şi mă voi îngriji să primeşti ce ţi se cuvine, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac!”
Când am coborât, cu bocceluţa în spinare, Alex mă aştepta rezemată de cutia de scrisori de pe casa scării. I-am explicat, m-a luat de mână şi ne-am pierdut în mulţimea indiferentă care forfotea pe stradă.
Ceasul Catedralei bătea un nou început, aproape la fel de tare ca inima mea ce ameninţa să-mi spargă pieptul.

*
* *

Au trecut două săptămâni. Alex era în sfârşit liberă. Alesesem varianta să vând chiar eu terenul dându-i lui doar banii, mascând astfel câţiva bănuţi cu care reuşisem să închiriez o garsonieră modestă unde pentru prima oară am văzut-o pe Alex zâmbind. Avea un zâmbet perfect. Îl luasem cu mine în ziua aia împachetat cu grijă lângă buzunarul de la piept unde ţineam şi documentul semnat prin care el renunţase definitiv la orice drepturi asupra ei. O exaltare pusese stăpânire pe mine ştiind că din nou am o motivare, un sens, o viaţă nerisipită. Eram hotărât să mă ocup serios de educaţia ei, să-i ofer tot ce am mai bun în mine. De câte ori eram în preajma ei, parcă renăşteam. Căpătam forţe de care nu mă mai credeam capabil şi o energie absolut inexplicabilă. Uitasem toate necazurile, binecuvântam chiar şi criza care mă adusese lângă Alex. Niciun obstacol nu mai părea de netrecut, iar la Alex transformările erau remarcabile. Începeam totodată să simt feedback-ul afecţiunii mele pentru ea. Era un proces care ştiam sigur că o să dureze, deoarece o smulsesem dintr-un mediu unde de aşa ceva nu avusese parte. Era neobişnuită, iar eu aveam toată răbdarea. Nu încercasem nici măcar o dată să deschid vreun subiect de discuţie din viaţa ei care ar fi putut fi delicat. Nu vroiam decât să uite umbrele trecutului şi să fie cât mai degajată în prezenţa mea, gândindu-se doar la viitor. Nici ea nu-mi punea întrebări care ar fi putut să-mi trezească memorii adormite, iar asta admiram cred cel mai mult la ea. Fineţea. Era desăvârşită. Aproape că aveam eu ce învăţa de la ea. Când eram împreună nu mai vedeam altceva. Chiar mi-era teamă ca nu cumva acest mic amănunt să mă trădeze şi să transforme totul într-o catastrofă de proporţii, pentru că orice mi-aş fi permis să pierd, mai puţin pe ea. Puteam fi orice, dar nu o hienă la vânătoare, numai că transpiram prin toţi porii o tandreţe oarecum improprie momentului şi situaţiei în sine. Trebuia să fiu foarte atent. Nu era loc de greşeli. Pentru unul ca mine, era diferenţa între lumină şi întuneric. Impactul fericirii fusese puternic şi pentru mine. Îmi luasem definitiv gândul de la ea, iar Alex umpluse toate golurile posibile atât de natural, că mi se părea ireal. Ireal mi s-a părut şi sărutul lor pasional de la colţul blocului, când eu mă întorceam de la legalizarea la care el nu se prezentase.
Cu timpul, am aflat: „puştoaica” de 20 de ani şi „el” erau căutaţi de poliţie pentru că ulterior mai prostiseră vreo doi bătrânei ca mine.
Povestindu-i unui prieten, acesta m-a întrebat:
- Şi? Mai ştii ceva de ei?
- Nu! Cred că îşi caută chiar acum vreunul, mai prost ca mine...
- Bă, ... nu cred!

(O posibilă continuare 2).

Descătușându-mă din strânsoarea ei:
- Alex, ce cauți aici? Ți-e clar că dacă ne prinde ”el” iese urât de tot? În plus, n-am ce să-ți ofer, nici măcar protecția de care ai avea nevoie în fața lui, sunt un nimeni acum.
- Nu-mi pasă, vreau să stau lângă tine! ... și dacă mă omoară tot nu-mi pasă!
- Sssst! Mai încet... o să te audă, cu tot televizorul ăla care urlă ca naiba...
- Ba n-o să audă nic... (printre lacrimi)... k e mort de beat... ăsta e norocul meu în noaptea asta.
- Adică?... avea de gând să te bată iar?
- Nu.
- Spune-mi, e vorba de altceva? Fă-mă să înțeleg, mai ales dacă vrei să te ajut.
- ...
- Poți să ai încredere în mine, eu nu mai contez, ți-am spus, sunt terminat . E ca și cum ai vorbi singură, sau cu un inert care nu-ți poate face rău. Descarcă-ți sufletul. O să vezi că-ți face bine, știu din experiență.
- Nu mai vorbi așa! Pe mine nu mă păcălești: nu ești terminat deloc. Lasă-l pe el să creadă asta.
- Măi fato! Nu înțelegi că mi-am pierdut tot? Familia, prietenii, situația mea... aia care am avut-o: o casă, o firmă, mașinile... tot....tot! Sunt varză cu legitimație.
- Și p-alea cine le-a făcut? Nu tot tu?
- ...
- Î?
- ...Erau alte vremuri. Eram mai tânăr... aveam putere. Fizică, în primul rând... Acum? Nu mai pot avea sentimente, nu-mi mai pot găsi locul, mi-e rușine de mine! Nu mai am nimic...
- Mă ai pe mine!
- Încetează! Măi fato... nu pricepi, ești prea m...
- Nicio fată și nicio mică! Asta eram acum doi ani...
- ?
- Acum sunt doar o mutilată și tu încerci să pari la fel, dar n-ai pățit ce-am pățit eu, așa că n-ai dreptul să te victimizezi în fața mea..
- ...Ok! ... ca tine. Zi!, ... ce vrei? Pot să te ajut cu ceva?
- Poți! Să mă iubești!
- Asta doar în mintea ta! Ești minoră, pentru numele lui Dumnezeu! Ai doar 16 ani...
- 17!
- Tot aia! Nu te uiți la mine? Sunt ditamai hodorogul de 50 de ani. Nici nu poate fi vorba! Ai greșit adresa, puștoaico! Dacă tac'tu e un imbecil și un degenerat, nu trebuie neapărat să fiu și eu.
- Aha!... Înțeleg. Nu mai poți să iubești o femeie.
- Ba pot! Nu-nțelegi nimic.
- Din cauză că n-ai fi tu primul?
- Bați câmpii! Ce, tu ai fi prima?
- Nu! Dar aș putea fi ultima. Ah!... Știu: sunt urâtă!
- Nu! Nu ești... Dacă aș fi măcar cu douăzeci de ani mai tânăr, fii sigură că n-ai scăpa de mine. Vei fi într-o bună zi o femeie extraordinară! Dacă scapi de boul ăsta, evident. Ce naiba ți-a făcut?
- Nu el. Un prieten de-al lui, pe care l-a adus expres și l-ar fi adus și-n noaptea asta dacă nu se matolea. Are nevoie de bani!
- Ce lepră! Și-ăla, și-ăla! Ah, dac-aș fi măcar cu douăzeci de ani mai tânăr. Există poliție, o să-i dau în gât, fir-ar ai naibii de perverși!
- Nu vorbi așa de tata! Era disperat și nimeni nu a vrut să ne ajute. Ajungeam pe drumuri, unde tot asta aș fi pățit, sau poate mai rău. De altfel, am fost de acord și eu. Nu era altă soluție.
- Doamne! Nu-mi vine să cred la ce s-a ajuns! Ne-au nenorocit blestemații ăștia!
- De-aia s-a luat de băutură! Înainte nu era așa.
- Da! ... e boală grea. N-are scuză oricum... dar încep să înțeleg. Da' p'ălălalt tot l-aș arde...
- Când ne-a părăsit mama, tot din cauză că nu ne mai descurcam și începuseră să se certe tot timpul, a fost aproape aceeași chestie, dar și-a revenit. Pentru mine, zice el. Acum doi ani, când a văzut că nu se mai reface nimic din ce-a fost, a căzut definitiv. Și e prea târziu acum. El e terminat, nu tu. Tu nu ai patima asta, te-am văzut și când credeai tu că nu te văd. Așa că nu sunt mică... tu ești mic, că nu vrei să ne ajuți.
- Pe cine naiba să mai ajut? Că eu nu sunt în stare să mă ajut nici pe mine.
- Pe toți trei!
- Cum?
- Ție nu-ți trebuie decât un motiv să o faci. Eu aș putea, VREAU să fiu motivul tău.
- Am avut cândva toate motivele să o fac... și tot n-am fost în stare de nimic. Tot ce-am fost în stare, a fost să trag de timp. Atât. Deznodământul a fost același.
- Nu! Pentru că din ce am înțeles eu din discuțiile tale cu tata, când ai venit prima oară la noi, te-ai prăbușit DUPĂ ce ai tăi te-au părăsit!