Ceva prisoseşte în acest text. Redundanţa (om/omenesc) care diluează sugestia. Eu aş prefera varianta:

în faţa ferestrei,
un perete de stâncă.
deasupra, doar cer şi tăcere,

n-ai unde să pleci.
rămâi singur şi totuşi
respiri prin plămâni. mâna ta te atinge,
când fugi, zgomotul tălpilor tale
te ajunge din urmă.
neputinţa şi somnul îţi sunt omeneşti,
aşa cum iubirea-i legată în trup
printr-o mie de fire.
dacă vrei să alegi
între tine şi ea,
e nevoie să fii răpitorul ce-şi roade
piciorul strivit în capcană.
să muşti şi strigi că nu doare. [„apoi
să aştepţi până urcă
mirosul sălciu al uitării
ca o pernă de muşchi
peste prag.” – deşi e spus «poetic» parcă ar putea lipsi mai ales că atenuează ceea ce urmează: „n-am unde să plec…etc.]

n-am unde să plec.
mă las înghiţită de viaţă.
în acest întuneric
voi fi greu de găsit.