2.

S-a trezit obosit. Întreaga-i noapte fusese o zvârcolire chinuitoare, obositoare, un zbucium dureros între vise ciudate amestecate cu frânturi de realitate în care personajul viitoarei sale nuvele, abia creionat se revolta împotriva lui şi striga:
«Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, tu de ce nu m-ai creat după chipul şi asemănarea ta? De ce nu m-ai creat cu slăbiciunile şi viciile tale, cu acea fărâmă de frumuseţe şi cu marea-ţi neputinţă? De ce nu m-ai înzestrat cu sentimente de iubire, ură, vinovăţie?... Atunci poate te-aş fi iubit, cum îşi iubeşte un fiu părintele, te-aş fi adorat cum îşi adoră o creatură creatorul, sau poate te-aş fi urât cum îşi urăşte un rob stăpânul. Dar tu m-ai creat ideal, fără nici o slăbiciune, fără nici o patimă, fără nici o dorinţă... M-ai creat perfect. Frumos şi puternic, m-ai creat exact cum ţi-ai fi dorit tu să fii...»
«Eşti doar un personaj ireal, ce-ţi pasă?», încerca să-l potolească.
«Sunt ceea ce vrei tu să fiu. M-ai creat să nu-mi poată rezista nicio femeie, să nu mă poată învinge niciun bărbat, pentru că sunt puternic şi frumos, frumos şi puternic dar mai ales pentru că nu iubesc şi nici nu urăsc pe nimeni, sunt rece şi nemuritor, nu cunosc nici bucuria nici tristeţea, nici măcar durerea n-o cunosc pentru că nu sufăr de nimic şi nu am suflet.»
«Nu este adevărat! Nimic nu este adevărat din ceea ce spui, toate personajele iubesc, urăsc, suferă, se îndrăgostesc...»
«Aşa voi face şi eu, mă voi îndrăgosti de aceeaşi femeie de care eşti îndrăgostit tu, o voi iubi şi o voi avea înaintea ta. Da, o voi avea înaintea ta pe femeia în mov din rândul doi, iar ţie îţi va rămâne doar suferinţa şi durerea care te va ucide...»
«Eşti doar un personaj ireal, pe care când vreau pot să-l ucid, pot rupe manuscrisul în bucăţi, sau îl pot arunca în foc şi, adio!»
«Poţi rupe manuscrisul în mii de bucăţi, îl poţi arde în mii de focuri, eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!»
Pe urmă veni ea, femeia îmbrăcată în mov, frumoasă şi tristă, îşi dezbrăcă rochia în faţa lui şi, goală, i se dărui personajului său. Privea neputincios la trupurile lor încolăcite,dar nu putea face nimic, parcă era paralizat.

* * *
Cu toate că a fost doar un vis, visul acesta îl tulburase peste măsură. Primul lucru care-i trecuse prin minte a fost să rupă manuscrisul şi să-l ardă, să ucidă personajul creat, să se descotorosească de el pentru totdeauna.
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi aminti de cuvintele personajului său.
Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, şopti turnându-şi puţin coniac. Ce naiba,
doar nu pot fi gelos pe o femeie necunoscută şi pe un personaj ireal care au făcut dragoste în visul meu.
Acest gând îl înveseli puţin, dar totuşi rămase cu un gust amar în suflet, simţea ceva din durerea şi tristeţea lui Dumnezeu, când primul om – coroana creaţiei sale s-a revoltat împotriva-i..
Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, repetă Luca instalându-se comod în fotoliul
din piele albă.
După câteva înghiţituri de coniac, simţi cum o căldură plăcută îi cuprinde întreg corpul şi îi veni să râdă, cum de a putut fi gelos pe o femeie necunoscută...
«Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă», îşi aduse aminte de vorbele lui Pablo Ronişoreranu, poetul veşnic îndrăgostit.
Ar trebui să-l sune, sigur o cunoaşte, deoarece cunoaşte toate femeile legate într-un fel sau altul de viaţa literară şi artistică a metropolei.

* * *
Nu, nu ţine minte să fi văzut vreo femeie în mov între madam Cimpoieru şi Zurbăgeanu, dar
se poate să nu fi luat-o în seamă, deoarece tot timpul o sorbea din ochi pe frumoasa Cornelia, nevasta medicului chirurg Paporoteanu.
«Îmi place femeia asta şi gata! Ce să fac?» parcă se dezvinovăţea «Cred că de data asta e ceva trainic...»
De câte ori auzise fraza asta?...
Pablo o rostea ori de câte ori se îndrăgostea. Dar cu cât i se părea că legătura va fi mai trainică, cu atât era mai trecătoare. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, se înţelegeau bine, asta poate şi datorită faptului că îmbrăţişaseră genuri literare diferite. Fiecare avea editorii, cititorii şi admiratorii săi, nu aveau ce împărţi, de aceea se bucurau sincer unul de reuşita celuilalt.
Pablo se îndrăgostea foarte uşor şi foarte des.
Iubea arzând ca o flacără nestinsă, dar multe dintre femeile pe care le-a iubit nici măcar nu au aflat vreodată că au fost iubite cu adevărat, că au reuşit cu frumuseţea, trupul, sau poate pur şi simplu cu comportamentul lor să întreţină fie şi pentru câteva clipe focul dragostei în inima unui poet şi că poate lor se datorau cele mai frumoase poeme din creaţia literară a veşnic îndrăgostitului Pablo Ronişoreranu. Nu toate femeile de care se îndrăgostea erau frumoase şi asta pentru că că Pablo privea femeia cu ochiul poetului şi reuşea să vadă ceea ce unui muritor de rând nu-i fusese dat să vadă, dar mai ales să înţeleagă… El reuşea să vadă sufletul frumos al femeii, deoarece femeia are cel mai frumos suflet, mai frumos chiar decât sufletul îngerilor, al heruvimilor şi al serafimilor, pentru că femeia este dătătoare de viaţă, născătoare de prunci, pentru că femeia este MAMĂ şi mai frumoasă decât femeia, numai femeia poate fi.
La început nu-i venea să creadă că Pablo Ronişoreanu nu o observase pe frumoasa femeie îmbrăcată în mov şi îl bănui că s-a îndrăgostit şi el de ea. Ştiind cât durează dragostea poetului pentru o femeie nu ar fi fost nicio problemă, ar fi aşteptat, deoarece erau zile în care acesta se îndrăgostea de două, ba chiar de trei ori.
Înlătură imediat orice bănuială, când acesta îi spuse că o să-i ceară fotografului Dragoş Ionescu să-i arate fotografiile făcute la lansare, Dragoş lucra pentru cotidianul lui Victor Zurbăgeanu, şi bineînţeles că făcuse câteva clişee cu el, dar mai ales cu madam Cimpoieru care era de-a dreptul fericită ori de câte ori îşi vedea chipul pe pagina unui ziar sau reviste.
– Deci cu alte cuvinte, dacă frumoasa în mov a stat între ei, adică între madam
Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, treaba e rezolvată, îl asigură Pablo şi îi promise că îl va suna imediat după ce vede fotografiile.

* * *
În aşteptarea telefonului ce urma să dezlege misterul femeii în mov din rândul doi, Luca Dumbrăveanu îşi îmbrăcă halatul şi făcu câţiva paşi prin cameră pentru a-şi dezmorţi picioarele. Se opri în faţa măsuţei de scris, avea una şi în dormitor, şi privi la cele câteva foi ale manuscrisului viitoarei sale nuvele, între aceste coli pe care cu câteva minute înainte era cât pe ce să le rupă, se odihnea personajul său, idealul său personaj, pe care îl iubea asemeni lui Turgheniev, îl purtase cu dragoste în închipuirea sa, cum îşi poartă în pântece mama copilul, dar după ce îl născuse pe hârtie nu mai ştia ce să facă cu el...
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi aduse aminte şi îşi mai turnă puţin coniac.
«Poate, nu ar fi rău să mă îmbăt.»
În rarele cazuri când se îmbăta, după ce îşi revenea din mahmureală se simţea curat, purificat şi cu sufletul despovărat, ca şi cum ar fi trecut printr-un foc purificator.
«Dar dacă Pablo nu o cunoaşte?... Dacă nu o cunoaşte nimeni, poate nici nu este din oraş?... Poate a trecut întâmplător pe acolo şi văzând afişul a intrat, pur şi simplu să-şi omoare timpul până la trenul care a dus-o departe?... Poate i-a citit cărţile, îl cunoaştea după nume şi dorea să-l vadă?...»
Alungă gândul că s-ar putea să nu o mai revadă, deoarece dorea să o revadă, dorea mult, foarte mult...
Îşi reluă plimbarea prin dormitor, care i se păru deodată străin şi trist ca un peron de gară, prin care nu mai trecea nici un tren. Din când în când, privea spre telefonul ce se odihnea tăcut pe măsuţa lui, ca o ţestoasă pe ţărmul mării.

* * *
Fotograful Dragoş Ionescu plecase în zori de acasă, urma să participe la o expoziţie colectivă de fotografie într-un orăşel din sud, dar se va întoarce diseară, aşa că va trebui să aibă răbdare până a doua zi, sau să o uite, cum îi era mai la îndemână, glumi Pablo, totodată îl anunţase să nu-l deranjeze până diseară, deoarece frumoasa Cornelia a acceptat invitaţia de a-i vizita dormitorul. O zi întreagă va fi a lui. Bineînţeles că el ar fi preferat o noapte, dar noaptea ea aparţinea soţului său chirurgului poet Anton Paporoteanu.
Vestea nu-i plăcu deloc. Probabil astăzi se va îmbăta... Sau nu, mai bine va merge să se plimbe prin pădurea de la marginea oraşului.
Nimic nu te poate linişti mai mult decât foşnetul frunzelor de toamnă, covor de amintiri aşternut sub picioare....

Va urma.