Acum nu-l mai durea capul, nu mai gâfâia, nu-l mai chinuia somnul pe scaun, blestemul care-l urmărea de aproape treizeci de ani. Dormea pentru prima dată întins pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costum de mire iar lumânarea de la capătul sicriului scria cu flacăra aprope stinsă, un mesaj deosebit în aer, deaorece chipul lui avea o frumuseţe stranie. Lumina palidă îl făcea mai frumos. Aşa cum n-a mai fost el niciodată. Barba nu i-au mai ras-o rudele când l-au recuperat de la morgă. În ultimul timp, din cauza durerilor, nu s-a mai bărbierit, iar o verişoară chiar exclamase surprinsă când intrase în capelă "ce mult seamănă Trăienuţ cu Pavarotti, aşa, în costum şi cu barbă! Şi ce bine îi stă în costum. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată în costum".
Dar Trăienuţ, mortul de o sută şi ceva de kilograme, parcă i-ar fi auzit vorbele. Părea că doarme şi chipul lui avea o mulţumire pe care n-o mai aşezase lumina niciodată pe faţa lui. Pentru prima dată de după viaţă era un om imporatant. Niciodată nu mai fusese înconjurat de atâtea rude ca în această zi ploioasă de iunie când avea să-i părăsească pentru totdeauna.
Dar această satisfacţie ce i se întipărise ca o ultimă expresie pe chip era imaginea premeditării acestor momente. Trăienuţ ajunsese la vârsta cincizeci şi doi de ani şi nu se putea lăuda cu multe clipe fericite. Se născuse obez iar mama sa nu l-a oprit niciodată de la plăcerea de a mânca. Fusese preferatul ei şi îi semăna. "Las să mănânce ce-i place că noi am fost zece fraţi şi numai eu ştiu câtă foame am răbdat". Şi Trăienuţ îşi dezvoltase acestă plăcere. La început plăcere, apoi dragoste şi la sfârşit patimă. La trei ani avea douăzeci de kilograme, la douăzeci de ani o sută douăzeci şi platfus la picioare din cauza greutăţii, cum spunea tuturor mama sa. L-au refuzat şi la armată.
Aşa că mâncase şi mai vârtos. Făcuse şcoala profesională de sudori şi muncise toată viaţa într-o turnătorie de fontă. Sudase mai mult în genunchi, îi venea greu să se aşeze, gâfâia pământul sub el când mergea. Lucrase treizeci de ani pe muche apoi se pensionase de boală. Cînd lucrase şi servise zilnic masa la cantina din secţie rămânea întodeauna ultimul la masă, îi mai dădeau bucătăresele câte o porţie rămasă pe masă şi de multe ori adormise în timp ce mânca. Nu-l trezeau. Se trezea singur şi ruşinat, pleca. Acasă dormea pe un scaun special. Dacă se culca ca omul în pat, gâfâia, se îneca iar medicul îl avertizase că s-ar putea asfixia în somn. După ce s-a pensionat mânca şi mai vârtos. Îi punea nepoata sa, la micul dejun, la fript, un cuibar de ouă. La început nu i-au zis nimic, apoi nu l-au mai lăsat să mănânce atât de mult. Atunci s-a dus prin vecini, se plângea că nu-i dau suficientă mâncare acasă, dar şi vecinii ştiau de ce. Dar el continua să mănânce pe furiş.
Părea totul în regulă când i-au descoperit cancerul la rinichi. Avea şi boală de zahăr, piciorele i se umflaseră ca nişte butoiaşe pentru apă. Într-o zi l-au internat în spital. A doua zi a alunecat şi a căzut peste cadrul de fier al patului. În câteva ore îi crescuse între omoplaţi un hematom întunecat de toată frumuseţea, de parcă avea cocoaşă. Se întâmplase luni. Marţi şi miercuri n-a mai mâncat nimic. Nu scotea nici un cuvânt să-l picuri cu ceară. Stătea adâncit în gânduri şi o linişte desăvârşită îi albise obrajii ca unui mort. Până atunci nu se gândise niciodată că va muri într-o zi. Chiar dacă moartea cochetase întotdeauna cu persoana lui.
Joi s-a trezit plin de voie bună, s-a rugat să-l ridice într-o rână, i-au pus o pernă la spate. Era liniştit. A scos telefonul mobil şi trei ore şi-a sunat toate rudele, amicii, vecinii şi şi-a luat adio de la ei. Ar mai fi vorbit mult şi bine dacă nu se descărca bateria telefonului. În timp ce-şi anunţa moartea şi îi invita la propria înmormîntare faţa lui se colorase cu strălucirea unui om important. Era important. În zadar îl implorau unii de la capătul firului să nu moară. Cuvintele lui erau definitive şi ireversibile. Ca o sentinţă ce nu mai putea fi revocată. Unii au încercat să glumescă dar simţeau, în mod paradoxal şi straniu, că la capătul firului era deja un mort. Când s-a cuibărit în salon întunericul a murit. Cu lumina aceea de om mulţumit pe faţă. Nimeni nu credea că se va stinge atât de repede. Nu chemaseră nici un preot. Lumina de mulţumire care se întipărise pe faţa sa era mai mult decât o lumânare pentru trecerea Stixului.
În capelă se afla acum doar fumul lumânărilor, rudele, câţiva cunoscuţi şi preotul. Slujba de îngropăciune se sfârşise. Băteau clopotele prelung, tânguit. Doi inşi aduceau capacul sicriului. Mortul aştepta cuminte şi satisfăcut de frumuseţea acestei prime zile de după viaţă. Cineva, nu se vedea bine cine, a stins lumânarea de la capătul sicriului, dintr-o suflare.