-Stai, calmează-te! Uite ia de-aici si bea (un pahar mutat dintr-o mână în cealaltă). Respiră adânc! Ia pune matale pastila asta pe limbă... Ha! Simți? Parcă ar sfârâi... Se topește plasticul ăla sau ce dumnezeu e! Bea, nu te uita la mine (las oglinda).
Ce să fac și eu? Am căzut în genunchi în mijlocul casei și îmi plâng viii și morții…
-Hai să te bărbieresc. Ți-a crescut o barbă demnă de Pissarro! Dă-o naibii de treabă! Așa obișnuiești să ieși în oraș? Spumă ai?
(arăt spre raftul de sus, unde sunt amestecate de-a valma haine, parfumuri, creme)
-Aparat de ras?
(repet gestul)
-Acu tre’ s-o faci mătăluță, că eu n-am cum!
(potrivesc apa, înmoi obrajii, îi clăbucesc, baloane strălucitoare se ating de chiuvetă, se sparg, poc, se strâng unele în altele, ca între buzele Evei...)
-N-ai mâncat mult și îți vine înapoi... Îmi strici seara, să știi! Din cauza ta nu mai putem dormi decât cu capul sus, pe spate, dacă stăm pe o parte ne înecăm)
Scot capacul de plastic, ud lama și o apropii de pomeți.
-Mai repede! Ne așteaptă!

Doctorul Stănescu spune că s-a deschis un centru nou. E în afara Bucurestiului. Mi-ar trebui ceva economii. Dar altfel voi regresa.
Îi mulțumesc și strecor o glumiță. Nu reacționează. Ia de pe masă testul și îl îndeasă în foliile unei mape. Copertele mapei sunt galbene, dintr-un carton gros. O siglă și mai galbenă. Lăcuire selectivă.
Mâzgălește pe o rețetă nume de medicamente. Deslușesc doar unul, «Exelon».
-Stau singur! îi răspund.
Înclină capul, semn de negare sau de îngrijorare.
Îmi laudă capacitățile intelectuale. Parcă ar prinde rufe pe frânghie, la uscat. Un chilot tip gogoșar e talentul actoricesc. Cămașa apretată e activitatea publicistică. Mai stiu eu ce este notorietatea. Unde vrea să ajungă? Tonul se înăsprește, devine sobru, sunt nevoit să mă cobor din înălțimea piedestalului și să mă chircesc pe o treaptă, cu coiful pe cap, obrăznicătură și pușlama.
O muscă verde se insinuează prin țesătura draperiei, n-o vede, i se așează pe lobul urechii stângi, depune ouă în timp ce doctorul vorbește într-una. Ascult zumzetul perorației bunului domn.

Îmi strânge mâna și mă programează pentru joia viitoare.

Cine să stea cu mine? Un străin? Logodnicul Evei n-are timp. Am vorbit cu el ieri, când am fost în Rahova. A venit seara târziu. Săracul era disperat. A încercat să se destăinuie, dar n-a îndrăznit, iar eu n-am vrut să aflu. O să-l rog să mai treacă pe la mine, să mai stăm la un pahar de vorbă.

Se aude slab, un gâjâit uniform prin care se infiltrează vocea. O rudă. Mircea a murit. Închid și formez numărul Evei. Singurul pe care îl știu pe de rost.

-....așa îmi faceți cu toții! Aflu ultima. V-am spus de fiecare dată că e mult mai greu să nu știu...
Îmi promite că mă va vizita zilnic.
-O să-ți fac rost de niste medicamente naturale! Foarte bune! Te duci la nenea Mircea?
Hoața! Ciripește vrute și nevrute, ocolește ziua de ieri, în zadar apropourile mele... Cică nu-și amintește, era tare obosită, pesemne adormise. Trece fulgerător peste subiect, revine la cearta drăgăstoasă, încheie cu o pseudo-lamentare. Își cere scuze, nu pot veni la nenea Mircea, tătăițule, munca asta!

Draga mea dragă, doar ea mi-a rămas! O implor să aibă grijă, înghit minciunile ei, este mai bine așa. Da, o fi fost extenuată. Se mai întâmplă. De câte ori n-am pățit-o și eu!

Urc în garsonieră, caut o brichetă, fumez pe balcon, pun într-o sacoșă o pereche de ciorapi, o cămașă neagră, un bidon de apă, chem liftul, iau metroul și mă opresc în fața gării Obor. În parcare sunt rânduiți tauri albi și roșii.

Autocarul e aproape gol, întuneric înăuntru, ascult o melodie stranie, cu porțile cerului, ultimul pod e lăsat în urmă, tot mai departe de marele oraș, tot mai aproape de satul părăsit.
Mușuroaie de lumină se lipesc de geam, se dezlipesc, lasă urme umede.
Încerc să adorm.
Trec orele, motelul “Cap de dac”, alte clădiri la șosea, restaurante ieftine și bune, tiriști singuratici, retrași la câte o masă.
Motelul Tâmboiești. Aici e un iaz cu rățuște din plastic, o verandă, un chelner care, zâmbindu-mi aluziv, deșartă coșul de pâine în apă și urmărește, alături de mine, lupta peștilor. Carașii cenușii se-aruncă deasupra, se înghesuie, mușcă și bucățălesc până ce felia dispare. Fac rost de la mesele vecine de coltucuri și le azvârl încântat, uitând pentru un timp de laioli.
Urmează statuia ecvestră a unui general rus, apoi Focșani, Adjud, parcul care ocupă jumătate de oraș, cealaltă jumătate cu blocuri pitice, biserica hidoasă cu pereți din tablă, iar beznă, podul peste Trotuș. Cobor.
N-am găsit intrarea în sat, șoferul m-a lăsat mai departe, în câmp. Mă întorc poate o sută de metri, până dau de intersecția din care, hăt departe înfiptă în dealuri, pornește ulița. Un șir anemic de becuri de Crăciun atârnă între doi stâlpi. Singura lumină. În rest câte un câine, gardurile desperecheate, amestecul de prundiș, balegă și pământ bătătorit, pe care calc la întâmplare, împiedicat, ca un mânz legat de picioare.
Mă dor șoldurile și mi-e frică să nu cad, asta mi-ar mai trebui, e atâta pustietate încât întunericul are formă concavă, de covată, stă agățat printre crengile copacilor și mai jos, dincolo de uluci, unde toți dorm sau lipsesc.
Firul Ariadnei e un bocet sacadat. Cu cât mă apropii devine mai ascuțit, apoi, în momentul în care ajung în dreptul porții, se curmă.
Îmi zâmbesc niște oameni îmbrăcați în negru. Strâng mâna unuia, îmi amintesc că e semn rău și îl sărut pe obraji pe al doilea. Rude apropiate sau necunoscute se perindă ca într-un sălaș de închinare, socializăm prin cuvinte puține, smulse din rărunchi, cu tot cu rădăcină, ele se retrag și șușotesc peste umăr, în timp ce eu îmi continuu pelerinajul.
O bătrână mă ia de braț și mă duce la Mircea.
O cameră cu podea acoperită de celofan, un sicriu din lemn de brad, cumpărat de unul dintre feciori, el înăuntru, cu degetele adunate și chipul scofâlcit, cu acea expresie de om cufundat într-un somn tulbure, plin de coșmaruri, din care te aștepți clipă de clipă să se smulgă și să se ridice în fund ca un Hopa Mitică. Lumânările dau senzația că mortul tresare.
Îl sărut pe frunte și ies în pridvor, unde mi s-a adus un scaun.
Se povestește despre excursia Victoriei în Spania. Lumea râde, apoi își amintește că stă la priveghi și se rușinează. Într-o tăcere stingheră, ochii Victoriei se umplu de lacrimi și femeia, răsucită înspre sicriu, țipă.
Am mai văzut-o odată, demult, când mi-am îngropat soția. Același ritual, cu lamentări standard, după cine știe ce cod de etică funerară, aceleași palme pleznite, apoi împreunate în dreptul nasului, ochii uscați, brusc încercănați și plânși.
Victoria se plimbă prin aeroportul de la Madrid, în povestirea reluată timid, pe lângă bocete, cu jumătate de glas. E amuzant să ți-o imaginezi pe bătrâna asta înaltă, cu batic și ciorapi groși de lână strecurați în pantofi bărbătești, umblând de colo colo prin sectoarele aeroportului și întrebând, cu accentul ei moldovenesc, de bagaje.
Pisica miorlăie dincolo de poartă. Cineva o alungă.
Nu lăsa vreun animal să ajungă sub sicriu, altfel mortul (sau animalul, n-am înțeles) devine strigoi.
Povestim despre micile noastre vieți (nu ne-am mai văzut de-atâta vreme), până ce muuult în urmă găsim un moment de intersectare, vreo nuntă sau altă înmormântare. Unii s-au dus, alții au născut și copiii lor s-au transformat în bărbați zdraveni și femei cu burta la gură.
Ața de la picioare trebuie să o dezlegi și să o îndeși sub el. Altfel iese scandal mare cu popa. Cică se fac cele mai mari vrăji cu ea! Odată a venit o femeie, a luat ața și a ascuns-o în buzunar.
Unii stau pe la Fetești. Am fost acolo. Ogradă cu vițel și porci și gâște și găini, casă primenită, un câmp nesfârșit.
Mircea nu trebuie să mai bată din poartă în poartă, să predea ștafeta, cum s-ar spune. S-a zvonit că a mai murit cineva, un prieten parcă.
Mă arde stomacul și mi-e frig. Mă retrag într-o cameră, adorm repede, însă mă trezește din oră în oră bocetul Victoriei.
Dimineața devreme, pe cuptorul din curte sunt oale cu sarmale în foaie de viță. Într-un ceaun se preface pilaful.
Mă duc la Mircea și stau la căpătâi, încerc să-mi amintesc de alte vremuri, parcă aș avea însă o pisică-strigoi în stomac, ce zgârie într-una și se tot chinuie să iasă pe gât, mă sufocă și mă duce împleticit în grădină, mă apleacă și-mi revarsă dinăuntru un amestec de mâncare nedigerată și sânge.
Revin lângă un puiet legat de stâlp, încărcat cu mere, portocale și pungi cu prosoape.
Ascult slujba cu acel “Doamne miluiește” care scutură piepturile. Niciodată, oricare ar fi fost conjunctura, n-am putut să-l aud fără să-mi dea lacrimile. E tristețe și pustiu în versurile repetate, e senzația de ultimă clipă, după care mortul este excizat din trupul tău, ca un organ bolnav ce înainte ținea loc de plămâni și de inimă. Pleznește ceva în oameni si se revarsă disperare, frică de moarte, golul acela pe care nu se mai încheagă pielea.
Ca intensitate, apogeul ritualului este acolo, în groapă, când se coboară sicriul și se aruncă bulgări peste capac.
El pleacă, tu rămâi pe margine, între lumi.

Seara vorbesc cu Răduțu. E un băiat cuminte. Gesticulează mult, e locvace. Șchiopătează de mic. O asistentă i-a atins vena și l-a aranjat pe viață. Cutra a scăpat ieftin, se pare că încă profesează, bărbatul ei era primar în comună.
Răduțu vrea să se înscrie la o facultate. Îi propun să stea la mine. Zăbăuc cum sunt, el va avea grijă să-mi iau medicamentele.