Cãlugãrul Sofronie bate toaca, la Mãnãstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca sã devinã , încet, încet, sãlbaticã, insuportabilã aceastã creștere. Ca o pedeapsã. Ca o pedeapsã inexorabilã….Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii. Nuanțe de Liniște…Nuanțe de Luminã Neagrã. Nuanțe ale unui incendiu în care Negrul izbucnește și se stinge. Se stinge și izbucnește. Se potențeazã Spațiul și Timpul. Spațiu și Timp se actualizeazã. Încremenește Timpul și aleargã Spațiul. Încremenește Spațiul și aleargã Timpul. Încremenește, o clipã, Albul și aleargã, atunci, Negrul. Încremenește, o clipã, Negrul și aleargã, atunci, Albul. Și "între"….Continuitatea. Continuitatea spartã în alte nuanțe de Alb și Negru, de Spațiu-Timp…De "ceva" și "altceva"….Și, mai adânc, altã Continuitate în care pãtrunzi și….

Intru, din pridvor, în casa în care stã Ioana. Casã de țarã. Cu douã camere. Prima, cum pãtrunzi din pridvor, cu masã joasã, rotundã, țãrãneascã. Cu picioare trei - oblice. Rotunde. Groase sus, încastrate, fãrã cuie, cu cepuri, în masã. Subțiindu-se spre podea, zvelte. Abia pot încãpea trei - patru oameni în jurul acestei mese. Înconjuratã de patru scaune care o reproduc. În miniaturã. Mai departe, în stânga, încã douã. În total - șase. Cu masa - șapte (cifrã magicã? are vre-o semnificație?). Afumate - și masa și scaunele. Prin porii lemnului de esențã tare a pãtruns fumul, în timp. Fumul din vatra peste care se lãțește și apoi se îngusteazã spre tavan, hornul. Vatra, de piatrã, pe care se coace pâinea de țest. Țestul este rezemat, încã aromind, de perete, în stânga. În dreapta - cuptorul. Cuptorul, în prelungirea sobei de cãrãmidã, cu plitã de tuci. Dupã cuptor, bãnuit, întunericul Negru. Cu diverse nuanțe de Negru…

Din prima camerã, ușa spre "camera din fațã". Ioana a lãsat-o deschisã. Îmi face semn sã intru. A aprins lampa cu gaz. Îi ridicã fitilul și, odatã cu el cresc și sunetele, din ce în ce mai înverșunate și mai rapizi ale toacei - explozie de luminã. Albã. Explozie! "Camera din fațã" s-a umplut de incendiul de Alb. Micșoreazã puțin flacãra lãmpii. Lumina devine suportabilã. Normalã, blândã…Proiecteazã umbrele difuz. Misterul capãtã alte nuanțe…

Stã, Ioana, pe scaun, lângã fereastrã. Sub fereastrã - masa pãtratã, de brad. Acoperitã cu un șervet lucrat cu arnici. Lampa - pe masã. În stânga - patul. Patul acoperit cu cergã, plin de perne cu fețe lucrate într-o geometrie atât de perfectã! Arnici negru și roșu. Cerga - mițoasã, Albã, învârstatã cu Negru. Deasupra patului, o fotografie: Mama și Tata. Tata s-a prãpãdit, stau cu Mama. Vorba Ioanei - calmã, leneșe, rarã. Numai obrajii, de o roșeațã bruscã, trãdeazã ceva. Și, poate, respirația: așteptarea, explodatã odatã cu explozia lãmpii, luminii, Albului și care, încet, încet, revine la normal. La normal? Nimic nu mai este chiar "normal" de când am intrat în casã. In acest alt Spațiu-Timp. Mama e plecatã în satul vecin. Eu n-am întrebat. Și, pe peretele din stânga, altã fotografie, fãcutã și înrãmatã la bâlci, ca și prima. Ea - mama țãrancã, tânãrã, venitã la "Oraș" - sã se pozeze împreunã cu "tata" - cãtanã în termen…

Mi se taie rãsuflarea: alãturi - TABLOUL. Executat de un maestru, înrãmat greu, maiestuos, medieval, culori prãfuite - vii sub praful depus în timp, care a intrat în ele dându-le însã o strãlucire patinatã, nefireascã. Portretul Ioanei! Vechi. În haine de epocã. Pictor flamand? Nu, mai curând…Culori închise. Pãrul strâns deasupra capului, într-o diademã. Numai diadema lucește în contrast cu restul culorilor . Tonuri de negru-maroniu, roșu și alb. Grele dacã nu le-ar deschide Albul izbucnind cu putere, din când în când ca apoi, din nou, sã se stingã. . De la catifeaua sângeriu închis, aproape negru, a rochiei cu falduri bogate și corset, pânã la nuanța - aproape caldã, dar palã a pielei care o simți cum palpitã sub rochie. Și apoi - INELUL…Fulger - explozie de Alb temperat de argintiul blând care se prelinge, moale însã pregnant, din diademã. INELUL - pe mâna cu degete lungi, prelungi care nu se mai terminã. Fragile, nervoase și totuși puternice în fragilitatea lor. Mâna dreaptã, pusã pe corsajul care palpitã ușor; pe arãtãtor - INELUL. Cu monturã din platinã. Douã ogive care tind sã se întâlneascã, bãtute în diamante. Strãlucitoare, fin șlefuite - lumina se rãsfrânge într-o adevãratã beție de raze reflectate, potențate de lumina aproape sã fie ucisã (de ea însãși? de întuneric?), a lãmpii cu gaz…Portretul ei, sau un portret aidoma ei…

degetele-i moi, ucigașe, de catifea
acopereau, ca o mãnușã, linia vieții din palma mea…

Ne-am uitat, ne uitãm, simultan, la tablou. Sau tabloul se uitã la noi, viu, de peste veacuri.

Strãbunica din partea mamei… șoptește Ioana…De undeva din Germania…

(Va urma)