Îmi bat atâtea ceasuri în pereți.
Parcă timpul pășește prin casă.

Mi-atârnă brațele din umeri secole-n urmă.
Pletele tale cad cât toate cascadele.
Bați pământul, din copitele nevăzute
în joc, nerăbdătoare…

Ți-am dăruit pământ ceresc.
Într-o dimineață te-am chemat la poartă,
după ce zorii se aprinseseră
în pântecul tău.

Ca în prima zi a creației
am strigat: „Să fie lumină!”
Și ai oftat ca și cum te-aș fi răstignit.

Toată lumea te-a auzit.
Îngerii au înnebunit de vaietul tău.
Însă am continuat să tai pădurile
Ca pe niște prunci. Mă vedeam rege.
Tu nici atunci, nici acum
cum te iubeam nu ai înțeles.

Îți ascultam lovindu-se mărgelele.
Astfel mi-a înflorit crinul ce mi-l sădisem
În palmă spre a ți-l dărui dimineața.