de câte ori mă atingi
îmi creşte o piele nouă
când pleci umbra ta pare
un ceas schizofrenic
înafara ta diamantele devin cărbune
iar cuvintele stau să mă acopere

tristeţea inundă strada noastră
îmi pun picioroange
din ele pocnesc muguri şi rădăcini
o ceaţă deasă umezeşte buzele despărţite
igrasia îţi desenează noaptea
trupul pe zidul casei
femeile dimineţii privesc nemişcate
prinse într-o buclă îngheţată a timpului

joc şotron în atrium
arunc inima ta ignifugată spre primul pătrat
ecouri ale unui cor antic lovesc în unghiuri
mii de furnici roşii se mişcă dintr-o parte în alta
să ne salveze
sfârcurile mele întăresc ziua