Omului îi este frică de moarte, da, dar nu e la toată lumea în aceeași măsură. Îi deosebește gravitatea păcatului pe care îl au de dus cu ei dincolo… Și înțelegerea morții ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire… Pe omul pregătit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goală. Nu m-am gândit niciodată dacă moartea este o pedeapsă. Important e să ne găsească pregătiți sufletește... Cel care cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă doar la plăcerile acestei vieți trecătoare, își câștigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru că, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem. (Părintele Iustin Pârvu: O viață de mărturisitor)

“Ia mămăliguță cu sare, la mama, păsăruică-pui!” - îmbia cucuveaua, în puterea nopții, Lița Floare - și du-te, că poate ai de cântat prin pădure, ori pe unde o-i ști numai tu!...” Gobaia (naibii), ioc!, o ținea pe-a ei: “Cucuveau, cucuveau!”, prevestindu-i că va lua în scurt timp calea țintirimului.
Vădană de-un car de ani, Lița Floare se deprinse cu liniștea mormântală care-o lăsa s-asculte ticăitul șarpelui casei și rarele pocnete din grinzile odăii. Se împăcase cu gândul că sfârșitul îi este undeva prin preajmă, chiar dacă nu suferea de vreun beteșug anume.
Așa, ca de binețe, s-o fi întrebat vreunul ce mai face, îi răspundea că, iaca, se bucură (încă) de Sfânta Lumină a Soarelui, că la anu`, e-he, nu se știe; poate va sta sub bolandăie mai înalte decât gardu`, ca Marghiolița lui Marghiolița lui Nedelcu, Tofănoaia sau Anica lui Ipate...
Acu`, e drept, cei de-o etate cu ea se împuținaseră zdravăn, majoritatea clarificându-și situația demult: rai sau iad, și se gândea să nu rămână, chiar așa, cu mâinele în sân.
De aceea își pregătise cam tot ce trebuie pentru când o fi s-o strângă Cel de Sus: prosoape, lumânări, pânză de poduri (două`ș`patru), vin, rachiu, zahăr și grâu, pentru colivă… Dar câte altele nu, și raclă, și cruce, și toiag de ceară, să ardă la priveghi, și tavale pentru biscuiți „ciucălăi”, să dea la cei copii care or veni s-o vadă ultima oară, lungită pe laiță, în odaia de bună.
De la o vreme, racla, ținută în podul casei, plină ochi cu fasole „de cele boambe”, năpădită de gârgâlițe, se cam scorojise. Așijderea, crucea mare din lemn, înnegrită de fum, de brațele căreia
atârnau largi cununi de ceapă și de usturoi, puse la păstrat pe iarnă.
Anii treceau și Lițăi Floare au început să-i moară feciorii, de bătrânețe. Bătea acuși suta de ani, iar carii i-au ros de tot sicriul, prăbușit peste hogeag, și crucea-i paradită …