ea privea prin mine ca un scanner silențios
eu adoptam, scurt, poziția de tragere
ochii îmi cădeau înlăuntru limba în afară urechile se prăvăleau în neant
cu precizie de laser pupilele ei îmi încălzeau organele poetice
acestea se topeau și deveneau un cartuș de hârtie transparentă, nerăbdătoare și foarte sensibilă la trecerea trupului ei prin văzduh ca un arc
atunci orbitoare lumina îmi mitralia șarpele venelor cu solzi de mătase
sânul ei de lentilă proaspăt spălată îmi leșina toate celulele până la celula mamă și tată
zâmbindă anima mea o secundă bătea aerul ca un val lăptos
apoi, mitraliată și ea, amețită, lucie, se izbea de gresia albă, cu firișoare aurite, a blocajelor mentale
atunci, normal, intra în avarie și mă scuipa în fața camarazilor mei din hârtie mai bună
mă împroșca întorcându-mi cuvintele pe ambele fețe, îndoindu-mi pielea la colțuri
deodată, mă fazam într-o navă ușoară ultima generație și începeam să mă sting, subțire, în spațiul dintre două lentile dulci, cosmice, interzise
cel mai bine era noaptea când mă închideam înăuntru ei și admiram mersul lumii
când se lăsa pe spate și vedeam pe sub fusta orașelor cohortele de îngeri măturând, în același ritm, autostrăzile în sens de rotulă, când o simțeam fină, ca o cizmă înaltă cu toc tocit de argint
cel mai rău și mai rău e acum, când privim împreună cum atârnă etichetele de ambalajele noastre, aruncate în depozitul ființei