Am pornit la drum, înainte de albirea zorilor. Eram echipaţi corespunzător pentru urcat pe munte, iar în rucsac aveam doar lucruri de strictă necesitate. Ne aştepta un drum de câteva ore, aşa că era indicat ca bagajul să fie cât mai uşor.
După o jumătate de ceas, am ajuns la Crucea lui Bogdan, loc de popas, la intrarea în pădure. Oraşul Vulcan rămăsese în urmă. De aici se vedeau luminile, aprinzându-se una câte una, acolo unde locuiau mineri care se pregăteau să plece la şut, în schimbul I.
Am intrat în pădurea deasă de fagi, ca într-o cetate şi am început urcuşul. Am luat muntele pieptiş, făcând, din când în când, câte o scurtă oprire, ca să ne mai tragem sufletul. O căprioară ne-a tăiat calea, ne-a privit, pentru o clipă, mirată, apoi s-a pierdut în desişul pădurii.
După mai bine de două ore, se zărea acoperişul primei cabane. Am trecut pe lângă stâna din Morişoara, unde ciobanii tocmai mulgeau oile, şi ne-am îndreptat spre Cabana Pasul Vâlcan. Ne-am cazat la repezeală şi am ieşit să cunoaştem împrejurimile.
De acolo, de sus, localităţile Văii Jiului, aşezate pe malul râului, păreau nişte mărgele înşirate pe aţă. Această depresiune, înconjurată de munţi şi dealuri, a fost dintotdeauna leagăn al tradiţiei. Aici sălăşluiesc prezentul, purtând pecetea exploatării cărbunelui, şi trecutul, izvorând din fiecare petic de pământ şi din vorba domoală şi plină de înţelepciune a bătrânilor.
Un astfel de bătrân sfătos am cunoscut şi noi, acolo, aproape de cer. Cu cojocul de oaie pe umeri şi cu „fluiera” la brâu, stând proptit în „boată”, părea desprins de pe Columna lui Traian. S-a arătat imediat dispus să intre în vorbă cu noi, să ne iscodească „ai cui suntem”, dar şi să ne povestească ceea ce doream să auzim.
Ai lui au fost ciobani din tată-n fiu, el nu a lucrat niciodată în minerit.
- D’ apăi, nu m-oi sătura de şezut în fundu’ pământului, după ce-oi încrucişa mâinile pe piept? Să mai stau acolo, în băznă şi cât îs viu, să-mi sufle Vâlva Băii în lampă? Ficioru’ meu, potcă şi nevoie, să lucre la mină. O lucrat o ţâră, da’ s-o lămurit mintenaş. O plecat cu ordonanţa şi se ocupă de oi. Acuma-i la stână, face caşu’. Noi suntem învăţaţi să fim liberi, ca păsările cerului.
S-a oprit şi a scos din „straiţa” pe care o avea atârnată de umăr, o sticlă:
- No, bine-aţi venit şi să fiţi sănătoşi! Luaţi o gură de ţuică, din uiaga asta, că tare bine mai prinde, la munte!
După ce a tras şi el cu poftă o înghiţitură, a început să povestească despre el, despre cum şi-a cunoscut soţia:
- Ea era fată săracă, avea cinci surori. Eu am luat-o şi fără zestre, că mi-o fost dragă. Aveam eu pământ destul, numa’ să fim sănătoşi, să-l putem lucra. Ştiţi vorba aia: „Cine are fete multe mulţi nătărăi însoară!”…
Această autoironie îl face să pară şi mai simpatic. A arătat apoi cu bâta spre drumul aflat la câţiva metri de noi:
- Vedeţi voi drumul ăsta? Se zice că-i de pe vremea romanilor. Dacă îl urmezi, ajungi în Regat.
Am înţeles că „regatul” era denumirea dată de localnici, Ţării Româneşti, pe vremea ocupaţiei austro-ungare. Uitându-ne pe hartă, ne-am convins că drumul ducea spre Gorj.

- Da’ ştiţi voi, a continuat el, că muntele acesta se zice că o fost cândva un uriaş, pe nume Vâlcan? Cică o fost ispitit de Vâlva Băii într-o peşteră din munte…
Şi ar fi depănat întreaga legendă, dacă nu ar fi fost nevoit să meargă să întoarcă turma care se depărtase prea tare.
Între timp, am scos mâncarea, iar când s-a întors, l-am poftit cu noi la masă.
- Ba să mâncaţi sănătoşi, că eu am mâncat brânză şi slănină cu ceapă roşie. Mâncărurile astea de boltă nu mi-ar ţâne de foame.
Cât am mâncat, a scos fluierul de la brâu şi a început să cânte o melodie pastorală, dar cu ochii era tot la noi. Ne-a analizat cu acea curiozitate specifică omului de la ţară. Când a terminat „de zâs” doina, nu a putut să nu-şi exprime mirarea:
- Doamne, măi copii, mă uit la voi şi mă gândesc ce-ar zâce bătrânii hăi de demult, de v-ar vedea îmbrăcaţi aşe! Mândri mai erau îmbrăcaţi tinerii, pe vremea mea! Ficiorii aveau cioareci şi cămeşi albe, căputuri de lână şi brâuri late, din piele. Fetele purtau ciupege înflorate, poale împăturate şi catrinţe cusute cu flori, de-ţi era mai mare dragu’ să te uiţi la ele. Iarna ţeseau pânză şi coseau cămeşi, cu frică să nu le-apuce auşmăre cu hainele negătate. În Joia Mare, tinerii aprindeau focuri pe dealuri şi le batjocureau, cât îi ţinea gura, pe fetele şi pe muierile puturoase. De-aia se grăbeau să gate hainele, să nu ajungă de râsu’ satului. Atunci strângeam bani să cumpărăm pământ, nu cheltuiam pe ţoale bărăbeşti, ca acum.
La nedumerirea noastră, s-a văzut nevoit să ne explice termenul „bărăbeşti”. Am aflat că băştinaşii se numesc „momârlani”, de la „morodvan”, cuvânt folosit de austro-ungari, pentru a-i numi pe oamenii locului, care s-ar traduce „rămăşiţă”. Momârlanii i-au numit, la rândul lor, pe cei aciuaţi aici, „barabe”, după numele unui austriac venit la deschiderea primelor exploatări miniere. Ne-a mai spus că momârlanii au câte trei nume: unul în buletin, al doilea de recunoaştere şi al treilea de „ciufală”.
Ni s-a părut de-a dreptul uimitor talentul de povestitor al acestui bătrân. După ce a mai tras o dată, cu poftă, din sticlă, a început a povesti despre viaţa la stână:
- Cum se duce neaua, ne pregătim de urcat la munte. Ieri o fost măsuratu’ oilor. Am ieşit tare bine…
Am aflat că toţi ciobanii vin la stână, unde, după reguli de ei ştiute, stabilesc cât caş se cuvine să facă fiecare, în funcţie de cât de bine iese la „măsurat”.
Din senin, au apărut câţiva nori, prevestind ploaie. Ne-am trezit cu simpaticul nostru interlocutor că s-a uitat către cer şi a început a chiui tare:
- Răzbună, Doamne, răzbună,
Să se facă vreme bunăăă!...
Nu ştim dacă norii s-au speriat sau nu de strigătura lui, dar imediat s-au risipit şi a ieşit soarele. Ne-am luat rămas bun şi am continuat să urcăm. Cu cât ne apropiam mai mult de cer, oraşele Văii se vedeau din ce în ce mai mici. Şi povestea acestor locuri era, pentru noi, abia la început…