m-am născut fără mine
cea mai importantă parte a mea a rămas suspendată în întuneric
mi s-a spus că trebuie să o câștig
să o merit
intrând în peșteră, am căutat să reconstitui uterul mamei și,
deși ochii mei nu cunoscuseră culorile, simțeam că
vor fi așa cum le găsisem
ai dreptate, suntem tragici când ni se spune să luăm cuminți
o pilulă albă căci vine o zi în care tăcerea o tăiem
cu un fir subțire de ață felii
după crusta ei galbenă, aburindă precum fiertura de porumb
rămân puține lucruri de spus
a iubi e a te arunca dintr-un montagne russe spre celălalt
când întorcându-ne înăuntru
toate ni se par vechi mici uzate
scârțâim a rugină
a vânt
și sunetul acela metalic
insuportabil ne face să fugim spre o altă poartă deschisă
să o ungem cu untdelemnul lacrimilor noastre
până când îi spargem nuca și-i mâncăm miezul gustos
într-o odaie curată, nu neapărat nouă
legată de poarta aceea
și după aceea știi ce e tragic?
privind lumea de la fereastra aceea să amorțim de frig
da, totul se învechește cu repeziciune
vine o zi când gâfâim urcând scările spre odaia de demult
când îți lași neglijent țigara aprinsă
locul nostru știu, știu, nu e în noi
locul nostru e uneori în celălalt și de multe ori pe drumuri
alergăm undeva
spre un loc fără nume căci nici noi nu avem
acolo putem urla fără să fim văzuți
acolo putem cădea sub masă
beți de tristețe până târziu