Tu să ieși la margine
și să strigi,
să adulmeci urma din iarbă,
să te îndoiești în lumină.
Au trecut șerpii mai-nainte
atrași de laptele inoroagei,
pielea și-au lăsat-o în urmă
că e toamnă.
Nu te va auzi nimeni,
dar tu să strigi.
Eu te voi omorî
ca pe o lăcustă,
ca pe o lăcustă
te voi nimici.
Poezie:
Comentarii
Ela -
îmi place nimicirea lăcustelor din final. îmi place foarte mult începutul. dar mă împiedic în acel "inoroagei", sună greoi, tare greoi. și preferabil - cred eu - ar fi aici "licorna". doar dacă e și pe simțul tău estetic. aș elimina și acel "că e toamnă", e cumva inutil și prea explicativ. și-paoi, nici nu contează în aeastă lepădare anotimpul. :) esențial aici este strigătul, uciderea, cuprinsă în el, strigătul mut, neauzit.
Călin Sămărghiţan -
Mulțumesc de păreri, Ela. Venind din partea ta trebuie să le acord atenție. Deocamdata îmi place "inoroagei", e aici un amestec pe care încă nu-l deslușesc pe deplin: un amestec între ființa fantasmagorică pe de o parte, pe de alta, așa spus, aduce și a înjurătură. Dacă se va decanta doar primul sens, atunci da, ai dreptate "licornei" e mai potrivit. Apoi, cu "toamna" de acolo... e singura împlântare în real a poemului, singura referință concretă, foarte scurtă, și poate trece ușor neremarcată de mulți, și țin să rămână și asta, dar mi-ai dat de gândit. E singura cauzalitate ce funcționeză acolo. Fără "că e toamnă" am impresia că se dezagreghează cam tot. E un firav liant; citită cu un ton mai jos coboară poezia din imaginar în actual: cineva trăiește acolo, în toamna aia.
lucian -
poemul este plin de o trăire intrinsecă ce se vrea mărturisită numai inițiaților. marginea, ca subiect central al poeziei, pare a fi, de fapt, o culme, peste care în echilibistrică autorul se trece pe sine strivindu-se până dincolo de ființa sa. strigătul trecerii, deși cumva intim, este planul întâi al poemului în care se transferă anonimatul biologic al trădătorului. acesta se leapădă de sine, dezbrăcându-se de propia piele, deși firesc, poate ca în ideea origenistă că și el - șarpele - se poate mântui. aici observ un plan doi al poemului. planul ultim, hotărârea de a ucide, explică clar hotărârea fatidică de a jertfi, de a sacrifica pentru că, pentru a umbla pe culmi nu ai alte soluții decât să strigi sacrificându-te.
Călin Sămărghiţan -
Lucian, interesant comentariul tău. Da, marginea e centrul. Mulțumesc de atenție. Sunt două voci acolo (în poezie), asta mi-e clar. Însă, încă nu-mi dau seama precis unde, una se oprește pentru a începe cealaltă. Acolo se întâmplă ceva. Nu mi-e clar ce, dar am lăsat poezia așa, dacă o mai lucrez, cade.