CUM EXPIRĂ O GENERAȚIE…

O inițiativă publicistică interesantă a ziarului Cotidianul a stârnit neașteptate încrâncenări în mica noastră lume intelectuală. Este vorba despre ceea ce ei au numit Generația expirată, cu următoarele argumente, greu de contrazis. „Din rațiuni de igienă socială, trebuie să pronunțăm și să antologăm niște nume care au produs în România handicap - social, cultural, politic […]Va trebui să denunțăm falșii eroi și să ne propunem să îi înlocuim. Pe lista care va rezulta din adunarea acestora vor sta agenții de elită ai stagnării [nefericită formulare n.m.]; ei alcătuiesc GENERAȚIA EXPIRATĂ”. Nu-mi propun să discut aici realizarea propriu-zisă (extrem de discutabilă moral și științific), a actului jurnalistic. Mă mulțumesc să interoghez ideea în sine. Care pe mulți i-a oripilat prin ecoul savonarolic, prin trimiterea directă la liste negre, cenzură, autodaféuri șamd. Ideea este un exemplu tipic de intenție bună, total compromisă prin realizare. Ca și toate topurile cu „primii 100” „cei mai mari 10”, ejusdem farinae. Pentru că se introduce un ce ludic deloc rău ca atare, dar într-un domeniu care încă ne arde și ca atare nu suntem pregătiți să-l privim cu detașarea participantului la un joc (vezi discuțiile, foarte asemănătoare, cu clasamentul „Mari români”). Decapitarea comunistă a elitelor e încă prea dureroasă pentru a ne putea permite să judecăm în funcție de „sondaje” total irelevante sociologic, și de altfel în domenii în care votul popular nu are absolut nici o relevanță. Acest amestec (elită culturală aleasă prin vot) exploziv riscă să transforme inițiativa unor ziariști furtunoși în ceva chiar mai dăunător decât fenomenul pe care cică își propun să îl combată.
Și totuși, fenomenul acesta de „expirare” nu este tocmai nou în cultura română. Contextualizarea lui istorică nu strică. Junii pașoptiști nu se afirmau altfel față de „expiratele” tombatere. La doar două decenii, junimiștii deja se ridicau „în contra direcției” cultural-istorice îmbătrânite, stabilită de pașoptiști. Iar în interbelic – și de aici cred că a venit modelul acestei încercări de dezbatere – a fost o adevărată cruciadă generaționistă. Ba, în condițiile cu totul speciale de seră ideologică, până și afirmarea optzeciștilor se făcea tot prin delimitarea de îngustul realism socialist sau numai social-rural al generației precedente. Ce desparte actuala încercare de cele amintite este absoluta ei precaritate spirituală. În fond, ea nu a pornit din necesitatea de „curățire” a spațiului nostru public, așa cum se proclamă, ci doar dintr-o voință de scandal nu prea deosebit de știrile despre cutare vedetă care și-a măritat cățeaua. Dacă la începutul anilor 90, confruntările despre înnoirea canonică porneau din interiorul lumii intelectuale, încercarea de acum nu poate reuși pentru că reîncălzește o supă deja răcită. Dezbaterea nu se mai poartă la nivelul ideilor, chiar adjectivate („dictatura reumatismului” vocifera tânărul Cioran, „generația bombastică” i se răspundea, sau „generația în pulbere”), precum în anii 30. Nu există amplitudine, dar nici profunzime, nici incandescență. Sunt aduse în discuție nu idei, ci persoane sau posturi. Și chiar postúri. Pot fi indigeste ultimele romane ale lui Breban, nu-i poți elimina opera doar cu 120 pagini de egoficțiuni. Poate să fi scris lucruri condamnabile Radu Cosașu în anii 50, nu rămâne mai puțin unul dintre cei mai abili mânuitori ai limbii române. Oripilant, dar stângismul proletar al lui Păunescu nu este foarte departe de ideologia flower-power, de nu l-ar fi transformat în sinecurism și securism și pupincurism dictatorial. Ne trezim într-o încurcătură moral-estetică de mai mare dragul: este Marquez mai puțin genial ca scriitor pentru că îl adoră pe dictatorul Castro? Și de aici „blestemata chestiune insolubilă”: în ce măsură talentul (sau geniul!) justifică (și până la ce limită) compromisul moral?
Mulți au mânuit cu abilitate sau cu neglijență (cazul anchetei luate aici ca pretext) cele două criterii/substanțe, care împreună dau un amestec exploziv, în interes personal. Din numele proprii invocate aleatoriu mai sus se poate desprinde o singură învățătură paradoxală: nu se poate discuta conflictul acesta inter-generaționist la nivel de grup, ci numai strict individual. Sigur că sunt indivizi absolut dăunători, abjecți , în mai toate domeniile, care au făcut mult rău înainte de Anul Sabatului Roșu. Și care ocupă cu seninătate prim-planul și acum. Nu pot da nume, pentru a nu politiza. Pentru că și acum, ca și „înainte de…” ei știu perfect „să se situeze”, să ocupe locurile din lojă sau din primele rânduri. Din această perspectivă, o dezbatere asupra „expirării” este bine venită. S-a spus că ea vine și dinspre celebrul liicean apel către lichele. Apel a cărui asurzitoare lipsă de ecou asupra „adrisanților” este un motiv suficient pentru a scrie o nouă psihologie a poporului român. S-a greșit însă așezând discuția pe tărâm ideologic, acut personalizat. Câtă deosebire între ardența spirituală a dezbaterii din interbelic și sicitatea faulturilor tipărite de acum. Care are prea mult și prea adesea aspectul unui „ridică-te tu să mă așez eu” și o miză culturală insignifiantă. Aceasta este adevărata durere. Ghinionul nostru a fost să ieșim dintr-o ideologie antielitară – comunismul, pentru a intra într-alta la fel de antielitară – postmodernismul corectitudinii politice. Având, în plus, simptomul refuzului de memorie. Generația lui Eliade nega având o deplină cunoaștere a ceea ce se scrisese și se scria în românește. Generația de azi are lacune provenite dintr-o școală superficială și un dispreț bine cultivat față de autohton. O foarte bună prozatoare din generația tânără recunoștea cu seninătate mai acum o săptămână că nu a citit romanul lui Mihail Sebastian „De două mii de ani”. Totuși una din cărțile esențiale ale literaturii noastre, având, în plus, o imensă bibliografie în jurul ei. E doar un exemplu din multele ce se pot da.
Sigur că și pe mine mă scot din sărite tot felul de figuri de vizibilitate publică pe care le-aș dori topite în ceață. Dar la fel mă enervează și un Cătălin Avramescu, de pildă, care nu este deloc expirat. Sau e expirat înainte de a fi inspirat. Oamenii au, pesemne, moduri și ritmuri cu totul diferite de expirare socială și intelectuală. România nu s-a despărțit cum trebuie de trecutul ei comunist (recent, Alina Mungiu Pippidi făcea un foarte sugestiv inventar al lucrurilor pe care nu le știm despre comunismul românesc). Purtăm acest trecut tumoral cu noi. El trebuie mai întâi numit, și dacă n-ar fi fost numai resentimente și prejudecăți ci și cercetări aplicate în inițiativa celor de la Cotidianul, ar fi fost mult mai bine. Așa, am găsit aceleași acuzații cu vânătoarea de vrăjitoare, inchiziția, mijloace securistice folosite de anticomuniști etc. Intelectual vorbind, profit zero. E drept că unul dintre lucrurile care ne-au fost extirpate este tocmai știința (sau arta?) dezbaterii. Îl vedeți pe Buzura polemizând cu Luminița Marcu? Sau invers. Acest autism generațional explică golul spațiului public intelectual. Nestrăbătut de nimeni între cele două tranșee care doar își aruncă branduri. Ba mint, pe câmpul plin de ciulini dintre cele două tranșee, trec imuni niște neo-ciobani deloc mioritici. Ei sunt invulnerabili și deci nu au termen de expirare.
Și când cele două tabere își vor fi terminat muniția, blânzii păstori vor sări elegant peste șanț și vor porni spre cetate. De nu sunt cumva deja înăuntru…