În particular, Trică Tălălău - care n-avea un ochi și de aceea i se spunea Chioru lui Tălălău - era un om tare de treabă. Vara muncea cu ziua pe unde apuca să le astupe gura alor săi, că avea o casă de copii. Acu, nu era vorbă, casa-i (din chirpici) nu întrecea ca mărime cantonul Chefereului, de la barieră.
Adesea, aflat în curaj, și la două sute de rom - ăla era, povestea asistenței formată din bețivii satului (Cărbune, Racliș, Bostacă, Bariz, Prună, Mechea și Bodoagă) că, odinioară, fecior la tat-su când era, apuca de coarne taurul nărăvaș, ce sărea prin bătătură, și-l izbea de pământ de-i trecea numaidecât cheful de împuns ori de zburdat.
În timpul acesta, nevastă-sa, Svetlana, nelipsită de lângă el când era vorba de păhăruț, i-o pleznea drept în obraz: “Da de unde dracu, Doamne iartă-mă, tauri la tat-tu, că eu când te-am cunoscut nu aveați nici mâță și mâncați covașă, toți dintr-o strachină!…” Asta îl dădea gata pe Trică; se dezumfla pe dată ca după pălitura de leucă.
Însă, la cheful următor (și asta, măcar la săptămână), povestea din nou cât de puternic a fost de tânăr și cum lungea el taurul pe jos în ogradă.
Dar niciodată tovarășii săi de la bufetul comunal n-aveau să audă cum s-a făcut de-a rămas el doar într-un ochi...