Există în definiția timpului nostru clipe ce par imperceptibile, clipe ce se vor a fi păstrate și retrăite la nesfârșit, clipe ce nu le vrem trecute. E cumva fericirea cumulul acestora? Nu știu, eu de fapt nu caut fericirea asta, atât de relativă, atât de neatins, atât de...utopică. Nu, eu caut mai multe clipe, poate miimi de secundă, poate minute, poate ore, poate veșnicia între patru găuri negre, la cei patru poli ai fanteziei mele. Sau poate caut drumul cel mai lung către tine. Drumul acela plin de clepsidre al caror nisip nu se termină niciodată, de ceasuri în care numai minutarul funcționează. Da, da, tot mai vreau sa opresc timpul, poate voi reuși, sau… am făcut asta deja.
Înot într-o mare de dorințe, de îndoieli, de temeri, de dezamăgiri, dar ce contează? Înot către tine. Către brațele tale, către fiorul ce mă străpunge ca razele soarelui într-o după-amiază de 6 februarie, către neatinsul din tine. Știu, multe metafore, prea multe pentru o lume atat de materială… dar nu, nu sunt metafore, sunt doar… vocile neatinsului din mine. De fapt, sunt vocile ce te cheamă către mine. Să-ți spun, nu? Să-ți spun odată și să termin. Să renunț la clișee și figuri de stil. Să-ți spun mai repede că… Da, că TE IUBESC, fără timp, fără lume, fără univers, fără teamă.
Vei gândi, poate: “fapte, nu vorbe”. E adevărăt. Vorbele se uită. Se pierd în neant, se duc spre Nicăieri. Dar se întorc…ooo, se întorc. Le strigăm în subconștient, se aud ecouri în Nicăieri. Și, da, un sărut, o privire, o atingere, pot fi și sunt mai mult decat o infinitate de cuvinte numărate de o infinitate de ori. Iar eu te voi întreba ce e infinitatea. Te voi plimba printr-un labirint al întrebărilor fără răspuns, al întrebărilor stupide, al Tezeului din mine. Dar cine ar fi în acest caz Minotaurul daca nu eul acela temător, frematăt de gânduri absurde, de acest deliciu al încercării de a ocoli mizeria din jur, ura și nedumerirea?
E amețitor. Înșir cuvinte… Oare asta rămân? Cuvinte? Mă grabesc încet spre capătul unui vis de-o săptămână. Mă grăbesc încet abia acum. Acum când se apropie de final. Dar, cine știe, poate în macrouniversul din care facem parte suntem păpușile care anunță trezirea într-un ceas de perete ca-n Tom&Jerry. Tu ai trompeta, eu toba. Și astfel nu ne-am mai grăbi deloc.
Pueril, nu? Mă gândesc că așa ar fi tot ceea ce scriu. Dar nu simt asta. Probabil pentru că sunt prea copil să simt. Probabil pentru că sunt prea adult să recunosc ce simt.