Precum de nicăierea o flacără coboară
La cei ce Îl aşteaptă pe Dumnezeu de Paşti
Să le lumine calea, în sufletu-mi de ceară,
Cu fiecare rugă, de nicăieri te naşti.
Îmi întăresc credinţa, dar nu te pot atinge,
Căci rănile pe care ţi le-am făcut mă frig
Şi eşti aşa plăpândă că suflul meu te-ar stinge
De-aş îndrăzni spre ceruri ca numele să-ţi strig.
Chiar dacă tu, departe, îţi retractezi versete
Şi flacăra-ţi târzie nu se mai face trup,
Iar eu rămân o umbră închisă în perete,
Din mine niciodată credinţa n-am s-o rup.
De-ai să mă ierţi, iubito, de fiecare pată
Şi peste nefiinţă voi spune - niciodată.