Specific veleitarismului - când cineva îţi arată hibe din textele tale, contraatacă :). Or şchiopăta versurile mele (oare se poate şchiopăta stând pe loc?), dar aici nu era vorba despre ele, ci despre poezia d-voastră. Nu înţeleg de ce deturnaţi atenţia. Nu înţeleg la ce părere la care nu vreau să renunţ faceţi referire, dar ambiguitatea ajută enorm şi când ne apucăm să insinuăm strâmbe, nu doar când poetizăm. Ori când insinuăm cenzură rezultată din vina interlocutorului că ar fi ceva mai capabil într-un domeniu decât victimizantul. ("probabil eu inca nu am voie sa-mi expun parerea..."). Remarcile mele nu sunt doar ale mele - dacă aţi citi o infimă parte din critica modernă, şi nu numai, poate am ajunge la un consesns - iar faptul că nu schimbaţi nimic e, fireşte, numai şi numai personaltiate artistică omnipotentă, nici vorba de orgoliu găunos. În rest, trecând peste toate fricile care se ascund dar, ptiu!, ştim exact că le găsim la fereastră, mă întreb când a fost ori va fi, pe la Junimea, lecţia care spune că, după punctele de suspensie, care sunt musai doar trei, se lasă spaţiu, că ele nu aduc adâncime, înţelepciune sau sens direct proporţional cu frecvenţă folosirii şi că vocativul se închide între virgule.

Dar ştiţi dictonul democratic - e dreptul dumenavoastră să nu fiţi de acord cu mine.

Textul îmi pare mai degrabă un tablou clinic al tulburărilor anxioase. Încercarea de a poetiza reuşeşte în proporţie mică, fiindcă folosirea excesivă a pronumelor de pers I aduc în faţă într-un mod ostentativ eul liric blocând comunicarea cu lectorul. Aş mai renunţa la unele dintre ele, mai ale la cele de sorginte clasică. De asemeni, în prima parte e o problemă la sintaxa frazei: nu se mai ştie care e regenta, care e subordonata, dacă e raport de coordonare sau nu, fiindcă, deşi este acolo un ,,şi”, subiectul nu e articulat. Partea aceea e ambiguă.
Repetiţia ,,fricile mele” e un pic enervantă, însă cred că are menirea de a confirma cronicizarea. E doar o părere.