tot mai des îmi vine să te bat, să te lipesc de zid și să intru în tine
să intru cu tine în zidul blocului de vis-a-vis sau în toate clădirile municipalității
apăsând pe rotule în timp ce ochiul tău magic mă dizolvă
și carnea ta strălucitoare țipă la mine: câte vieți să aștept, fraiere?

dar dragostea nu se lasă, ea sare dintr-o pulpă în altă pulpă, ca o mânzoacă ,
de la o zi la alta saltă pe grumazu-i ud și fierbinte leșurile noastre
ca o pradă de război, ca niște scântei de potcoavă sub asfalt

nimic nu doare mai mult decât această rușine de a sta gol în fața ta, dragoste! îți zic, trăgând de timp,
ca să mă acopăr cu el
nimic nu mă face mai mult să casc! zice dragostea, așteptând să ne găsim cuvintele,
și să ne spargem capetele cu vreo privire sau lipsă

nimic nu mă face mai fericită și mă seacă mai mult decât această dragoste!
și eu nu trăiesc? nu am și eu puterea, obligația de a-mi lua zborul la dracu?
moțăind ca un sfânt deasupra căpiței de trupuri a îndrăgostiților
în fine! mormăie dragostea și larg își troznește fălcile

tot mai des ea adoarme peste aceste trupuri desfăcându-ne pumnii
pe patul scârțâind de albeață sau pe acoperișurile blocurilor
pe antene, prin pasaje, bănci, stadioane sau geamul mașinilor
care toate se uită la mine și latră: fraiere, aceasta-i femeia, aceasta e viața!

atunci, tot mai des îmi vine să te