Fusesem bolnavă aproape două săptămâni, așa că nu îl văzusem în toată această perioadă.
- Mai bine nu mi-ai fi spus de noaptea aceea când ai avut 40 de grade, mi-a spus dintr-o dată.
Cu ochii închiși, ascultam șinele tramvaiului zbătându-se sub greutatea pământului întreg, claxoanele mașinilor încercând să oprească tot vuietul îngrozitor al străzii. Deschisesem fereastra pentru că la un moment dat nu mai aveam aer. După ce ai zăcut la pat atâtea zile și coastele te dor din cauza tusei, să faci dragoste înseamnă să îți îngrămădești toată suflarea într-o bulă mică de apă și să speri că pereții nu vor fi, în cele din urmă, suficient de elastici.
- Nu merge acolo, Leo.
- Ei, știi că aș fi ultimul care să o facă. Dar nu el trebuia să îți pună prosoape reci pe mâini.
Și mâinile lui se fac pământ rece peste mâinile mele.
- Pe piept.
Și aerul se retrage tăcut din plămâni, pe fereastra deschisă, pe stradă, sub pământ.
- Pe frunte, pe ochii închiși.

În cele din urmă adorm. Adorm, deși e ultimul lucru pe care avem voie să-l facem, doi amanți într-o garsonieră închiriată cu ziua.

Pe sub mine trece un tunel, iar eu îi simt răsuflarea neagră, adâncă, pe buze.

Acum este lumină. Pereții camerei sunt îmbrăcați în lemn roșiatic, de jur împrejur sunt rafturi negre, tot din lemn, pline cu cărți. Stau într-un balansoar, cu copilul la sân. Cred că doarme. Liniștea prinde forme de vată, care se agață de mânerele balansoarului. Încăperea miroase a lapte, a lemn, a pagini vechi de carte și a tablouri. Așa cum stau acum, pe peretele din fața mea, în plină lumină, e o pictură cu o jumătate de țărm întunecat și cai năvălind din marea turbată înspre farul negru ce pironește colțul drept al tabloului. Am senzația că eu privesc de undeva dinspre larg, nu dinspre țărm.
Prin fereastra închisă fulgi mari de zăpadă îneacă marea. Țărmul pare că s-a retras de tot. Cred că este dimineață, iar eu simt fericirea cum mi se strecoară egoist la sânul liber.
- Ai adormit?
Copilul se smucește brusc și începe să plângă.

Apoi mă trezesc, și tramvaiul îmi trece prin mijlocul frunții.
- Da, nu mă simt încă suficient de bine...
- Știu.
- Cred că trebuie să mergem. Am o întâlnire la 3.
În timp ce ne îmbrăcăm, îl întreb despre băieți. Au fost bolnavi, iar eu ascult și îmi dau seama că tot banalul din lume se oprește la ușa acestui apartament de furat.

Și-apoi o altă zi, în aceeași vară, adorm din nou și de data aceasta fetița fuge pe scări, dinspre mansarda acoperită cu cărți înspre grădină. Eu alerg după ea, lăsând în urmă tabloul cu farul meu care nu aruncă nici o lumină. E tot iarnă, și din spatele grădinii se aude marea, iar Daina a început să rostogolească un bulgăre de zăpadă. Toată vara am făcut oameni de zăpadă din tot ce s-a nimerit: din pământ, din pâine, din jucării, din hârtie, mărgele de sticlă și carioci. Acum are de gând să facă unul din noroi și zăpadă, iar eu am s-o ajut.
- Unde ești, iubito?
Și Daina se ridică dintr-o dată țipând, cu fața și mâinile murdare, toată un zâmbet. Întorc și eu capul înspre casă. Vântul îmi aduce câteva fire de păr în ochi. E frig și bine.

Leo este aplecat deasupra mea, iar pe fereastră orașul ne privește indiferent.
- Nu mai vreau să mai facem dragoste cu fereastra deschisă.
- Zâmbeai în somn. Hai, sus, la duș, am enorm de lucru azi și nici nu pot să stau mult deseară, Ștefan are febră.

Fiecare zi se termină acasă, acolo unde nu am nici un tablou, nici o mare în spatele grădinii. Doar altcineva care se culcă alături de mine, la fel de indiferent ca și orașul.

Visele încep să devină o obișnuință. Fac dragoste cu patimă, cu nerăbdare și cu invidie. Leo nu mă mai trezește decât cu 2 minute înainte de ora la care trebuie să plecăm. Nu mă mai întreabă nimic. Nici el. Dar de fiecare dată, fata îl aude vorbind, în vis, la fel cum îl aud eu. De văzut însă nu-l văd decât alături de mine, când deschid ochii. N-am să spun că nu știu unde se termină realitatea si unde începe visul, pentru că știu foarte bine. Îmi este foarte clar. Dar la fel de clar este că fata reacționează la ce face el, la ce spune el, de dincolo de vis. Și mă întreb ce se întâmplă când eu nu sunt acolo. În vis.

- Pui, mai visezi curcubeul acela?
- Da, dragul meu, îl mai visez uneori.
- Promiți să nu uiți să-l visezi din când în când?
- Dap.
- Și copacii de pe malul mării?
- Îmbrățișați?
- Altfel cum? Au și un pui.
Râdem amândoi în timp ce el se chinuie să încuie.
- Trebuie să schimbăm broasca asta odată. Vorbești tu cu proprietarul?
- Leo?
- Da, iubito?
- Pe țărmul acela unde se îmbrățișează copacii... în casa aceea de lemn cu grădină, acolo ai să scrii despre noi?
Mă privește cu un aer ștrengar.
Și-apoi vorbim despre tot ce vorbești tu cu soția, cu vecinul de birou, cu prietenii din facultate la o bere seara, cu copilul după o zi de școală. Și visele merg înainte îmbătrînind, iar eu aștept liniștită ziua în care voi rămâne să mă odihnesc în mansarda roșiatică, printre cărți și tablouri, privind iarna mereu la ușa casei noastre.
Într-una din zile, în timp ce dorm cu mâna lui adunându-mi șuvițele de păr de pe față.