mulțam Dorin, Andu, onorat precizare, pentru Andu: am crezut că se observă ușor, mea culpa - polobocul se sparge (“poc!”) în stâlpul de lumină – pentru că nu atât materialul (bordura) are sens punitiv nemilos (“nimicul” dublat în “deloc” e zvâcnirea muribundă a executatului), cât inflexiunea razelor pe vertical, cea a revelării, a sfâșierii decorului, măștilor, lemnului traforat melodic – polobocul, cu tot cu lirica lui, indiferent de ce gen ar fi, originală sau împrumutată sine die – e un colaj dionisiac, al plutirii și rostogolirilor, al transformărilor nefinalizate (este acel restart inutil, cu unghiul de 360 inclus) – trubadurul/bufonul/polobocul rămâne trubadur/bufon/poloboc, încremenit în evoluție, oricâte serii de 3 rostogoliri diverse ar face, la sol sau lacustru ce-i drept, din fericire, perseverența unora e calificată olimpic