Seara ostoia căldura sorilor gemeni,
Iar clopotele mari ale cetății-hartă
Ne bătătoreau timpanele
Cu tînguiri...
Răzlețe,
Păsări lacome furau vîntului solzii.
Era ceasul rugii în doi.
Am încetat să mai alergăm... obosiți...
În conul de umbră al muntelui Numir,
ne-am așezat jos
și am început să ne scoatem spinii din tălpi...
Durea cumplit...
Mai ales spinul acela albastru ce crește
prin gropile nisipoase ale oazei,
spinul Azelon.
Doamne ce tare durea...
Într-un tîrziu,
răsuflînd ușurați ne-am întins pe spate
așteptînd răsăritul Borenei.
„Nu ne mai urmărește nimeni...” ai șoptit într-un tîrziu.
Am zîmbit acoperindu-ți gura cu degetele:
„Taci, știi că nu poate fi adevărat,...
Galmaar nu ne poate ierta...”
...te-ai strîns în mine și ai început să plîngi ușor...
„...da, nu poate fi iertare pentru ce am făcut noi...
nici jertfă și nici templu care s-o primească.”
Apoi ne-am închinat simbolului ascuțit
preț de o vreme...
Triști, arborii Labirinthiei
au fost singurii martori
ai primei noastre nopți fără dragoste...
3 Februarie 2004
Comentarii
Aranca -
poemul are calitatea de a crea o proiectie intr-o lume aparent fantastica, a simbolurilor necunoscute nemuritorilor, unde spatiul, timpul vin si se intorc intr-o alta dimensiune, enigmatica, purtind suflul epopeelor launtrice, tatuate adinc in sufletele insingurate, devastate. si iata, scribul Ligriv se intoarce cu fata spre muntele sorilor gemeni, sa caute tarimul Labirinthiei, presarat cu spinii si lacrimile proscrisilor, in asteptarea altui rasarit. "Triști, arborii Labirinthiei au fost singurii martori ai primei noastre nopți fără dragoste..." e doar marturia scribului Ligriv in piatra constiintei sale.
Virgil -
da, e un text mai vechi si pe vremea aceea as fi vrut sa pot sa scriu mai mult asa. nu stiu daca voi mai incerca vreodata desi ma ispiteste