Între mine și tine
un anotimp al foamei eterne
se sapă;
în ghearele clipei prezența ta
își zbate fragmentarele-i chipuri
asemenea degetelor de apă
printr-o iarbă prea crudă,
asemenea venelor verzi de iederă
sălbatică, înfipte în ziduri.
Lacrimi de piatră-mi atârnă de gene,
câmpiile privirilor tale
se ridică ghicit,
în viersuri neauzite de inimi,
nesigure-n șoapte;
mirese pustiului - oaze promise
mă tremură-n dansul fierbinților tălpi.
Plecările tale-mi strecoară în măduve
reci lunecări de cristal șlefuit.
Plutirea ta printre lucruri
se aseamănă unui mers de egretă
ce nu-și întinde aripi, ci zboruri străvezii;
de calci cu fereală,
cu grația unei zile ce-abia a-nceput,
pe care ți-o așezi dimineața în ochi
strălucind-o.

Rămâi! îți aruncam o surdă strigare,
mute, mâinile mele te trăgeau înapoi.
Uită și vino!
Strecoară-mi în brațe picurânde tăceri.
Ca într-un sacru ritual al zidirii de sine
primește-mă-n inima templului tău.